Şi a fost Duminica a 3-a după Paşti (a Mironosiţelor); Ap. Fapte 6, 1-7; Ev. Marcu 15, 43-47; 16, 1-8; glas 2, voscr.4, o zi închinată femeilor mironosițe, care au mers în zori la mormântul Domnului nostru Iisus Hristos cu mir, din iubire și credință, fiinţele care nu s-au înfricoşat de întuneric, de ostași sau de mormântul rece, deoarece iubirea lor față de Hristos le-a transformat în primele vestitoare ale Învierii. A fost un moment de reflecție smerită asupra rolului femeii în viața Bisericii și a familiei, de îndreptare a privirii asupra femeii creștine ca mamă, soție, fiică și purtătoare de credință, mai ales că în plan social şi politic, aşa cum am văzut, şi femeile au venit în ziua primului tur al alegerilor prezidenţiale cu o participare masivă a oamenilor la vot, tocmai pentru a tâlcui îndeajuns rolul femeii în planul mântuirii, ceea ce înseamnă că Dumnezeu nu a creat-o pe femeie ca pe o ființă secundară, ci ca pe «un ajutor potrivit» (Facerea 2, 18) pentru bărbat în cadrul familiei, ca într-o «lecţie» a convieţuirii şi a iubirii, cu toate că, după căderea în păcat, tot o femeie a fost aleasă să devină poarta mântuirii, prin Maica Domnului, deoarece, prin Fecioara Maria, Dumnezeu a ridicat femeia mai presus de îngeri, pentru a deveni modelul desăvârșit al smereniei, al ascultării și al curăției!
Cea mai mare putere a omului este comuniunea în convieţuire!
Desigur, dacă cea mai mare putere a universului este iubirea, atunci cea mai mare putere a omului este comuniunea în convieţuire, nu sunt banii, nu sunt funcțiile de înalt demnitar! În comuniune se naşte iertarea, cea mai înaltă formă de iubire față de aproapele, mai ales că Iubirea lui Dumnezeu, făcută accesibilă nouă, înseamnă şi o educaţie a iertării și a iubirii! Atât iertarea, cât și iubirea se învață în comuniune, iar, dacă vorbim despre o educaţie a rugăciunii, putem vorbi cu îndreptăţire şi despre o pedagogie a iertării și a iubirii! Pentru că atât iertarea, cât și iubirea sunt darurile alese ale lui Dumnezeu, iar, omul trăitor pe acest pământ, oricât s-ar osteni în rugăciune și oricât s-ar strădui în învățarea acestora, fără ajutorul proniei divine nu va înţelege binecuvântarea iertării și puterea atotbiruitoare a iubirii! Invocând iertarea Tatălui Ceresc, ne bucurăm de mila Lui şi intrăm în comuniune cu harul prin care pregustăm fericirea pe care ne-o dorim atât de mult! Empatia nu înseamnă decât iubire, forma cea mai necesară de iubire pentru starea noastră duhovnicească, pentru că nu putem face abstracţie de cea de-a cincea cerere a «Rugăciunii Domnești – Tatăl Nostru», prin care ni se solicită ca să nu îi judecăm necruţător pe cei care ne-au greșit! Deci, să le iertăm «greşiţilor noştri», pentru că nu ştim cu adevărat ceea ce se ascunde în spatele faptului că nu putem ierta pe cineva din toată inima! Dacă nu iertăm, cu inima unită cu harul lui Dumnezeu, Tatăl ceresc, nu ne iartă ca să ne vindece, ca să ne salveze din moartea cea veșnică şi neiertătoare! Conștiința noastră, încă adumbrită de apăsarea păcatului, sesizează numai durerea și consecințele păcatului propriu, își percepe cu străşnicie numai propria datorie și dorește să fie iertată ca să-și administreze mai departe agoniseala materială şi conștiința graţiată juridic, însă, o asemenea iertare seamănă cu tămăduirea unui bolnav care se întoarce cu candoare la stilul de de viață anterior care i-a produs boala! Vindecarea adevărată este aceea care schimbă viața mai înainte producătoare de boală și de moarte, cea care înseamnă reconectarea la Viața cu Domnul și la trăirea în ea, la trăirea ei în duh și în adevăr. Numai o asemenea Viață cristalizează Binele după care ne străduim cu toții, şi cei buni şi cei mai puţin buni, iar, eludarea momentului iertării aproapelui este ținerea în minte a răului, ceea ce înseamnă a fi un răuvoitor care nu poate trăi în fericire! În formele concrete, cotidiene, dreptatea şi libertatea se completează prin iertarea în comuniune! Un fel de dreptate lumească poate însemna păcatul prin care omul ia locul lui Dumnezeu, stabilind el însuşi ceea ce este drept prin voinţa individuală!
Iubirea în Hristos este experiența cea mai deplină pe care o poate avea omul!
De multe ori, vedem că există și victime inocente ale răutății și ale cruzimii, dar ele nu-și trăiesc durerea în registrul pretinsei dreptăţi autodesemnate care aparține doar revoltaților și celor care nu Îl cunosc pe Dumnezeu și poruncile Sale, iar, dacă o persoană te jignește, acest lucru nu înseamnă că trebuie să răspunzi la provocare și nici să porți ură acelei persoane, pentru că nu persoana, ci duhul rău din ea vorbește sau acționează astfel, din moment ce Evanghelia ne îvaţă că: «Trebuie să urâm păcatul, nu păcătosul!». La modul general vorbind, iertarea aproapelui nostru ne pune într-o relație corectă şi decentă cu cei din jur și mai ales cu Dumnezeu, dar, din păcate, omul adoptă folosirea unei duble măsuri prin care cere mai întâi milă și iertare de la Dumnezeu, iar, în plan secundar, prin care dorește dreptate, corectitudine şi libertate, acestea fiind orientate către aproapele! Putem vedea că din «Rugăciunea Domnească – Tatăl Nostru» și din explicațiile de rigoare, înțelegem că iertarea pe care o cerem de la Dumnezeu este direct proporțională cu iertarea pe care o oferim aproapelui şi în acest sens, ne putem referi la cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos, Care ne spune: „De veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru cel ceresc. Iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei 6, 14-15). Iată de ce este foarte importantă «Rugăciunea Domnească – Tatăl Nostru», pe care o avem de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos și pe care orice creștin ar trebui să o spună, cel puțin de două ori pe zi, dimineața și seara! Dumnezeu nu cere mult de la noi, El nici nu are nevoie de rugăciunea noastră, iar, tot ceea ce facem este spre folosul nostru duhovnicesc din toată inima și cu toată dragostea. O astfel de Rugăciune Preasfântă ne ajută să conștientizăm că suntem fii ai Tatălui Preaînalt prin Botez și că avem datoria să ne purtăm ca atare pentru a intra în raiul ceresc! Desigur, iertarea nu este atât de simplă și nici atât de ușoară, pentru că presupune curaj, implicare, afectivitate, comunicare şi comuniune! Iertarea nu se face numai la nivel duhovnicesc, în sensul că te rogi pentru persoana respectivă, ci, trebuie să te apropii de persoana respectivă, să îi dăruiești ceva cu dragoste şi preţuire! Nu vom primi iertare, dacă la rândul nostru, nu dăruim iertare semenilor noștri! Numai Iubirea în Hristos este experiența cea mai deplină pe care o poate avea un om, iar, dacă vorbim despre o educaţie a rugăciunii, putem vorbi cu îndreptăţire şi despre o pedagogie a iertării și a iubirii, chiar dacă ea se află la capătul căii presărate cu suferințe și cu necazuri, la fel cum Învierea se ivește abia după suferința crucii! Nu există o suferinţă prea mare pentru dobândirea negrăitei iubiri a lui Dumnezeu, iar, condiția sine qua non este una singură: Calea, Adevărul și Viața, Care trebuie să fie Iisus Hristos, Dumnezeul devenit om pentru ca oamenii să devină îndumnezeiţi! Așadar, să iertăm, dacă vrem să fim iertați, să iubim, dacă la rândul vostru vrem să fim iubiți, să dăruim, dacă vrem să primim, să fim şi milostivi, pentru că Atotputernicul Dumnezeu ne va purta de grijă prin comuniunea familiei! În concluzie, dacă Dumnezeu a creat-o pe femeie ca pe «un ajutor potrivit», Sfintele Femei Mironosiţe sunt modele de credinţă şi de evlavie pentru toate femeile creştine, iar, din acest motiv, Duminica a 3-a după Sfintele Paşti a devenit Ziua Femeilor Creştine. Începând chiar din această zi, se cuvine să le cinstim pe toate sfintele muceniţe, sfintele cuvioase şi toate sfintele care ne ocrotesc, începând cu Maica Domnului, cea pe care o pomenim la fiecare slujbă şi în rugăciunile noastre!
HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
