În demersurile mele hermeneutice (criticoistorice subversive prin doctrină și program esteticopoeticonarativ – n.m., I.P.B.) n-am privilegiat organizarea concentrică a câmpului literar și nici structurarea sa pe relații de influență și de ticăloasă vasalitate întrucât mi-am publicat eseostudiile în „Vatra, Tribuna, Convorbiri literare, Familia, Conta, Caligraf, Discobolul, Contemporanul, Miracol de Brădiceni, Mozaic, Constelații diamantine, Portal Măiastra, Ad Mutrium, Argeș ș.a.
N-am gândit Hegelian (în antiteză a lui Da cu Nu) ci trialectic, conform transdisciplinarității și transmodernismului, așa că, și în acest editorial, țin să subliniez câteva aspecte tot fundamentale și prioritare în regim comparatist și în celălalt de criză inerentă unei literaturi care iese cu greu din postmodernism (azi din ce în ce mai prolix, vag, ambiguu, „ruginit” și în criză de identitate și de particularitate originală).
În ceea ce privește noua direcție în literatura contemporană, ea și-a regăsit „CALEA TRANSMODERNĂ” în joc liber, suplu, plurivoc, recuperator și remodelator al sensibilității publice, politeice, reconstructiviste, sincronizate deopotrivă cu Occidentul și cu Orientul în materie de tehnică stilistică; am imaginat principii eliberatoare de orice gnoză, negând ezoterismul prin ezoterezism (vezi „Poemele Călugărului-în-albastru trăitor în Ezoterezia – n.m., I.P.B.).
Translând totul asupra textului, în viziunea programului meu estetic și teoretic, acesta e și arhetip și anarhetip (ba și escatip), dar și suprafață generativă, plurală, metamorfică, mereu și ciclic imprevizibilă. Astfel atemporalul și ontologicul suferă o viață supusă timpului, transformărilor de adecvare la noul mers al lucrurilor în Euroasia pe orizontala și pe verticala existenței integratoare a istoriocriticii literare de azi și mai cu seamă din viitorul imediat.
Precizez că mesajul propriei mele opere se regăsește în cod, în analiza intrastructurală intrinsecă, în sorgintea fenomenologică a contingentului pus în paranteză, în stipularea suficienței de sine a textului literar, în edificarea propriului meu „castel” autonom.
Din această poziție, „castelanii” mei au fost „cavalerii de onoare” ai „Istoriei mele transmoderniste a literaturii române contemporane” (referindu-mă la „Scriitori români contemporani și cărțile lor esențiale”) apărută în două ediții numai în 2023 și premiată de Uniunea Scriitorilor din România / Filiala Alba-Hunedoara / pe 20 noiembrie 2024. Nu le reiau numele fiindcă sunt câteva sute. Ce pot specifica totuși constă în dificultatea (a se înțelege teoria literară transmodernistă la elaborarea căreia am contribuit majoritar și am răspândit-o din 2000 încoace constant drept <<nouă direcție în literatură>>) unui asemenea pariu cu eternitatea.
Conceptele reiterate de mine sunt autenticitatea, experiența agonală, efortul creativ recatalizat, metametodologia de supraviețuire a literaturii de avangardă și de revoluționare a textului literar-artistic-estetic; apoi spulberarea vechii retorici spre a fi înlocuită automat de o transretorică (adică de o poetică / metapoetică / transretorică) aferentă cauzei numită supraviețuirea literaturii după fiece „experimentalism” (vezi Marin Mincu: Experimentalismul poetic românesc”, Editura Paralela 45, Pitești, 2006).
Tzvetan Todorov aduce o critică triplă literaturii actuale europene: formalismul textual ca tendință poststructuralistă, goală de conținut estetic solid; nihilismul lipsit de consistență și autenticitate, care transformă negarea reprezentării într-o reprezentare a negării; solipsismul, bazat pe așa-zisele autoficțiuni sexualiste și biografiste și pe egotismul frustrant.
Fiind contaminată de aceste trei derive majore, literatura actuală e în pericol de a-și pierde atât scopul cât și obiectul. Și formalismul, și nihilismul, și solipsismul dezvoltă simptomatic o concepție absurd restrânsă și sărăcită a literaturii.
Societatea democratică a începutului de mileniu este amenințată de trei riscuri majore: deriva identitară (prezentă și în România de acum), deriva moralizatoare și deriva instrumentală. Urgent trebuie să găsim soluții viabile, ci nu demagogice, pentru criza socială și culturală a debutului de veac în care trăim din ce în ce mai stresați, amenințați de resetarea drepturilor și libertăților democratice, cu mari sacrificii cucerite în patru-cinci mii de ani de existență istorică terestră.
Opțiunea pentru Calea transmodernă este una din propunerile salutare care oferă o perspectivă integratoare a moștenirii milenare cu „aventura” experimentalistă a viitorului; furiei demolatoare a avangardiștilor vom opune fervoarea novatoare a experimentaliștilor; căci experimentalismul este plurivalent și constructiv, inventând tot atâtea estetici câte posibilități noi de a defini discursul artistic; și atunci acțiunii avangardiste îi vom aplica modalitățile noi de captare a realului prin exercițiul fantasticizării mimesisului – n.m.,I.P.B.).
Astfel vom comuta statutul ideologic preferat de postmodernism pe cel estetic (specific transmodernismului). Transmodernismul investighează resorturile interne ale procesului de creație, văzut și revizuit teoreticopragmatic, ca un dat existențial (ci nu ca fiind ceva exterior – n.m., I.P.B.).
Poetul și eseistul ce-am fost și sunt am devenit un metodician (adică teoretician și istoric literar) al creativității agonale.
Ion Popescu-Brădiceni
