1.Manifest împotriva corupției
Ca să mai faci cronică literară în zilele noastre de generalizată corupție la toate palierele socioprofesionale a devenit un adevărat risc. Cum spui nu unui grafoman, unui artist liricoman și lacrimogen, cum îți mai faci un dușman. Haite întregi de condeieri lipsiți de cultură, de talent, de orizont estetic, de bun simț, unii din ei de-a dreptul impertinenți, grosolani, mojici, psihopați etc. au invadat pseudo-editurile de joasă speță, pseudotipografiile, multiplicatoarele primitive etc. ca să-și tipărească maculatura mizerabilă, lălăială debilă, plagiaturile nesimțite, cotcodăcelile de coteț insalubru, cu orice preț (al măririi de sine).
E o practică din ce în ce mai răspândită să-ți pui neapărat numele pe o carte fără să ții cont de regula valorii ei intrinseci și chiar extrinseci; fără să te supui exigenței axiologice, criticii oficiale; dimpotrivă, apelând la tot soiul de habarniști care trec cu ură, cu tăvălugul, cu dispreț, ba mai și înjurându-te „pe la colțuri” cu (a)micii de pahar; ori, cum s-a obișnuit să tragi sforile din poziții politice influente, cu-o grandomanie insolentă, nimicitoare.
Eu am rezistat eroic acestor stări de fapt, acestor ticăloșii „recurente” ; n-am cedat la presiuni colegiale sub nici un chip; dacă am crezut într-un poet, critic literar, l-am încurajat fiind de bună credință mai întotdeauna; deci, mă simt cu conștiința curată dar, vai, rămânând „un lup solitar, de stepă”, brădiceneană, câmpofeneană, drăgoieșteană, târgujiană.
Odată desenat acest lugubru tablou și peisaj actual livresc și artistic, să trec la treabă; pe care așa, cum mi-am obișnuit cititorii, mi-o îndeplinesc cu aceeași seriozitate avizată, cu de neclintita-mi seriozitate și consacrată pricepere în mediile literare.
2. „Biblioteca din cer”
Recent, poetul George Drăghescu a scos la editura Pim de la Iași – după „Biblioteca din cer” (2022), 87 pagini – încă o carte de micropoeme și reflecții, cu un titlu la fel de interesant și atractiv: „Singur printre himere” (2025).
În „Biblioteca din cer”, auctorial vorbind, George Drăghescu pare să dea întâietate eticului, moralității, „imploziei” lirice de tip haijin, cu sclipiri diamantine sub un soare… apolinic prin excelență.
Formula și-o menține pe același „siaj” minimalist, preferând un refuz categoric al poemului cu dezvoltări ample, de tip Rilke de pildă roi de tip Eliot sau Valéry. Frumusețea și simplitatea ideii, ca un os șlefuit, desprăfuit de vântul deșertului magnific, de sepie ori de arhetip ancestral/imemorial își conjugă fermitatea și concizia expresiei admirabil, genuin, în slujba fie a emoției sugrumate, fie a unei metafizici sculpturale pe simbol, pe semn, pe piatra metaforei, „deturnată” în metonimie, tipic transpostmodernist (cum a scris undeva Eugen Simion referindu-se la stilul nostru hermeneutic și la programul nostru doctrinar, al promotorilor transdisciplinarității).
Evident că „biblioteca din cer” e una fantasmatică, idealizată, bibliopolisiană și/sau babeliană. Într-o asemenea incintă mitică, nu se pot emite decât „rostiri esențiale”. Laurențiu Ulici considera, în 1978, că forțând elasticitatea nuanțelor poți fi și tu însuți original dacă vrei să fii autentic poet și onorabil autor de aforisme (nu toate obligatoriu filosofice). Arătând aceeași sfială în fața limbajului, George Drăghescu rămâne înșurubat în concentrarea-i proverbială a unui conținut meditativ, propriu și – vorba lui Mircea Bârsilă – a unei stranii elocvențe a aliajului semantic inoxidabil, pe alocuri de-o poeticitate proaspătă și neperisabilă.
Dan Pavel descinde în „Bibliopolis” ca să comenteze metamorfozele cărții. Cea dintâi, cea primordială, e cea care se găsește înscrisă cu litere de taină în marea Carte a Naturii. Azi noi nu-i mai conservăm decât varianta ei imaginară (vezi „Cartea imaginilor” a lui Rilke) de care ne propunem să ne îndepărtăm cât de mult putem prin distanțarea eidologică, prin ficționalizare discretă, prin expresivitate contemplativă nucleontică.
Laurențiu Ulici invocă în „Serile domnului S” incompatibilitatea dintre Cuvânt și Mister, Vorbire și Tăcere, dintre identități și contrarii. George Drăghescu mizează, exact pe dos, pe compatibilizarea lor; el descoperă în întâmplările vieții mărci semnificative, iubind concizia axiomelor, transformând o lume aparent banală într-o formidabilă terra incognita, a cărei integralitate și-o asumă cu superioară spiritualitate centripetă și cu o paternitate „irespirabilă”, rarefiată, bazată pe semioze închise-deschise, deci paradoxiste.
3.Eul poetic: o prezență ocultă
Dar cum despre „Biblioteca din cer” am publicat un eseu și încă o cronică literară în „istoria” mea, nu mai insist optând pentru redactarea unei cronici la „Singur printre himere”. Ne-am trăit cândva, în alte vremuri, când umanismul din noi nu fusese „corupt de dezagregarea societății românești de azi”, în sfărâmarea oglinzii sale istorice în cioburi tăioase, dimpreună himera gloriei literare, izbindu-ne mereu de tot soiul de ziduri, opreliști, sfidări, elitisme fade etc.
Ca poet, George Drăghescu e un interiorizat metanoic. El aplică regula de aur a lui Umberto Eco: transmisia în direct a imaginii, dar nu reflectată aidoma ci interpretată, ca să-i speculeze haloul și să-i forțeze miezul ca să lumineze în afară spre a fi cooptat și ales de către publicul receptor; atenția acestui public se angajează în poveste, cu o condiție: textul să fie organic (fie el și microcipat – n.n. IPB). „Dintr-o scoică/ un copil vrea să scoată/ marea cu-un băț”.
De l-ar fi citit acest volum prietenul meu din tinerețea-mi clujeană, echinoxistă, Radu G. Țeposu, l-ar fi repartizat gnomicilor, manieriștilor, ezotericilor, abstracționiștilor, sarcasticilor și ironicilor, alegoricilor? Habar n-am. Tot ce-mi grăiește cartea în sine, sponte sua este emisia liricoepică a unui amestec de sihastru și archeu de mag și alchimist; fiecare gest are o ritualitate numai a lui; poetul reliefează nostalgia imperativă a purificării; setea de transcendență caută dizolvarea în elementar; până la urmă, un sceptic nemântuit, adânc – incurabil vizează sintaxa contradicțiilor la dimensiuni semizeice: „Cu puțină tristețe/ și puțină bucurie/ poți să faci un cocktail/ ca să te înțeleagă/ un semizeu”; un aer religios stăruie în atmosfera christică, deși versurile freamătă de-o mirabilă senzualitate a imaginației.
Concisă, aforistică, sentențioasă, emisia liricizantă e irigată de-o ideație inteligentă, de-o luciditate controlată de gândire, dar dublată de o cerebralitate în expansiune; substanța poetică se distilează într-o retortă a decantărilor ultime: „La răscruce/ taverna părăsită / de îngeri./ Pe o cruce/ un poet/ își caută/ urmele cuielor”; când transcrie „oarecum, psalmi”, George Drăghescu nu e arghezian, nici un pur credincios dar nici un ezoteretic; glisează atent dinspre profan spre sacru prin reducția oximoronică a fenomenalului la arhetip; figura preferată e concettoul, precum la Eugen Suciu (cel din „Bucuria anonimatului” – 1979): „Mi-a făcut semn/ un înger din cer,/ Să mă rog mai atent/ la Tine, Doamne!/ Să nu mă precipit/ și să nu cer mai mult/ decât cere un câine flămând”; fiindcă oricum „tristețea unui câine pe maidan este aproape de Dumnezeu”.
Chiar și cel mai ursuz critic literar ar trebui să conchidă că impresia lecturării unor asemenea „bijuterii” e de ireprimabilă desăvârșire stilistică: „Din țărâna unde te-ai născut și sufletul tău faci un aluat metafizic”.
Fie de-o tristețe grațioasă fie de-o himerică gratuitate, totul e împins automat spre evanescență, imaterialitate; Eul poetic rămâne o prezență ocultă, rafinat ca subtext: „Doamne, dă-mi o scară,/ ca să cobor în abisul meu/ unde nu sunt Eu!”; „De ce să trăiești într-un castel ca o fantomă, când poți trăi într-o colibă ca un înger”.
4.O perpetuă căutare abisală
Maximele, aforismele, reflecțiile, monoversurile pillatiene veghează cioraniene, blagiene, nicasiene, la redefinirea firului ierbii ținut de un munte. Asemenea „ziceri” („spuse ca-n popor” – n.n. IPB) îți inoculează o stare fie de beatitudine, fie de revoltă, fie de autoapărare.
George Drăghescu apreciază ca pe o poruncă aspectul că orice cuvânt își are alchimia lui; sarcina „filosofului naiv” este să nu-l tocească (vezi „Tocirea” lui Nichita Stănescu, la care versul-idee abia ițit(ă) de mai înainte e o replică antifrastică – n.n. IPB).
Trăind poetic ca și Novalis, Horderlin, Heidegger, gorjeanul din Sohodolul Tismanei se află într-o perpetuă căutare abisală. Cât despre emoție: aceasta trebuie cultivată strategic ca să nu se piardă în truisme; iar mântuirea survine prin utopie, când iubești până la extaz o iluzie; dar să eviți rătăcirea metafizică, deoarece din ea nu te mai poți regăsi.
„Ca să ajungă la esență – crede apodictic George Drăghescu – trebuie să sari în cascada cuvântului”; „Inspirația e un chin divin”; „Sensibilitatea este harpa inimii”. Dar să revin la Inspirație care-i „sarea din lacrima lui Dumnezeu”.
Firește – și aici sunt de acord cu autorul G.D. – nu toți cei care citesc o poezie știu să o privească, întrucât trebuie să aibă vocația de a privi o poezie; cât despre nostalgie, desigur că ea este „ambrozia Eului” poetic; iar „blestemul poetului de geniu este antidestinul”; căci dacă dintr-o cascadă metafizică poți scăpa, dintr-o cascadă existențială n-a putut scăpa nimeni. Însă destinul nu suportă a fi forțat să se pronunțe, căci, fragil, cedează vanităților. Dar, nici să-ți dorești ca speranțele să fie îngropate odată cu tine! Lasă-le să trăiască în continuare ca niște himere. Oricum e bine că autorul unor asemenea judecăți morale scrie aforisme nu ca să-i judece pe alții, ci ca să se judece pe sine. E corectă concluzia, subscriu!
I.P.B.
BIBLIOGRAFIE
– George Drăghescu: Biblioteca din cer, editura Pim, Iași, 2022.
– Dan Pavel: Bibliopolis: Eseu asupra metamorfozelor cărții, editura Cartea Românească, București, 1990.
-Laureanțiu Ulici: Biblioteca Babel (Eseuri), Editura Cartea Românească, București, 1978.
– Umberto Eco: Opera deschisă. Formă și indeterminare în poeticile contemporane; traducerea și prefața de Cornel Mihai Ionescu, editura Paralela 45, Pitești, 2002.
– George Drăghescu: Singur printre himere, editura Pim, Iași, 2025.
– Radu G. Țeposu: Istoria tragică&grotescă a întunecatului literar nouă; prefață de Al. Cistelecan, editura Dacia, Cluj Napoca, 2002.
– Rainer Maria Rilke: Cartea imaginilor, traducere, prefață, tabel cronologic și glosar de Dumitru Marian, editura Paralela 45, Pitești, 2004.
– Nichita Stănescu: Noduri și semne, prefață de Răzvan Voncu, Curtea Veche Publishing, București, 2010.
– Ion Popescu Brădiceni: Scriitori români contemporani și cărțile lor esențiale/ O istorie transmodernistă a literaturii române contemporane; editura Tipo Moldova, Iași, 2023 (apărută în același an, într-o a doua ediție, revizuită și adăugită, în 1960 pagini).
