Trăieşti momente când îţi simţi fiinţa plină de elan şi de patos pentru viaţă, când îi trăieşti clipele, darurile şi foloasele, dar, sunt şi clipe când trupul pare ofilit şi secătuit, victimă fără luptă depresiei, akediei, trândăviei, melancoliei grele a aşteptărilor neîmplinite, dar, să nu ne lăsăm amăgiţi, căci, cu cât mai mare şi intangibil ne este visul, cu atât mai rău şi înfricoşător este coşmarul suferinţei! De altfel, atunci când vrei mai mult, eventualitatea eşecului se arată fatală! Cu unele gânduri cotidiene şi cu lupta perpetuă prin bătăile inimii noastre se naşte întrebarea legată de ceea ce pot face cu îndoiala şi cu neîncrederea, cu această neputinţă lăuntrică de a înfrunta întotdeauna viaţa de zi cu zi cu optimism şi cu nădejde dătătoare de speranţă, chiar, dacă abandonez idealul, visul de a merge mai departe, fără să mă împotrivesc şi să abandonez Calea care mă oartă spre Dumnezeu! Ceea ce cu siguranţă ne ajută este încercarea de a nu ne lăsa pradă unei stări de frică şi de renunţare! Omul are nevoie de linişte sufletească şi de acceptarea lucrurilor care i se întâmplă, pentru că nimeni, nici omul, nici evenimentul psihic sau somatic, nu vor fi în stare să cuprindă şi să surprindă ceea ce voim atunci când suntem supuşi ameninţării, fricii, pesimismului şi apatiei!
Spunem în gând şi cu un scop anume «Rugăciunea Lui Iisus»!
Pentru că odată ce cunoaştem foarte bine că atitudinea, mai ales cea negativă, aduce o reacţie defensivă şi fără o deschidere spre exterior, înseamnă că ne apasă unul dintre cele şapte păcate capitale! Spre exemplu, iubirea de arginţi, invidia sau mânia şi orice alt sentiment care vine să ne asedieze şi să ne doboare ameninţându-ne liniştea sufletească, nu trebuie înfruntate direct şi în grabă, deoarece, iubirea de arginţi, invidia sau mânia nu reprezintă doar un blestem ce trebuie exorcizat şi nu facem ceva ca să plece de la noi! Starea negativă o primim, ne împăcăm cu ea şi aşteptăm, fiindcă n-o să dispară de la sine, dacă o să te enervezi pe ea, o să te înfurii sau o să te arunci în multe întrebări fără răspuns! De multe ori tăcem sau ne îndreptăm singuri, doar cu noi înşine! Spunem în gând şi cu un scop anume «Rugăciunea Lui Iisus», facem orice ne poate scoate de sub vălul cel întunecat al renunţării! Dar, nu e întotdeauna nevoie să avem poftă de ceva, o dorinţă sau alta, pentru că de multe ori se poate să începem o treabă sau o lucrare cu un mare elan şi cu poftă, dar, cu toate acestea, lucrarea să nu aibă finalitate şi durată, aşa cum, alteori începem cu o dorinţă slabă şi, cu toate acestea, în continuare, să renască elanul, bucuria şi satisfacţia de pe urma a ceea ce facem pentru a depăşi starea negativă! Aşadar, în acele momente şi clipe apăsătoare, putem să facem o plimbare în parc sau în pădure, să facem câţiva paşi, să ne ocupăm de ceva ce ne place, chiar dacă nu vom avea prea mult elan pentru aşa ceva. În asemenea clipe să-ţi aminteşti că nu aşteptăm să ne vină pofta ca să facem un lucru sau altul dintr-o tentaţie hedonistă, ci, pur şi simplu îl facem, iar dorinţa va veni! Aceasta este regula de bază a ieşirii din starea negativă, pentru că un motiv ce-l poate ajuta pe cel aflat în depresie este munca, interesul pentru viaţă, iar, grădina, plantele, florile, copacii, natura înconjurătoare, plimbarea în aer liber, excursiile, mersul pe jos, toate acestea îl scot pe om din starea de letargie, dând naştere unor noi preocupări care sunt resimţite ca nişte medicamente! Preocuparea faţă de artă, muzică şi celelalte înclinaţii care generează starea de fericire sau «eudaimonia» face foarte mult bine sufletului siderat de starea negativă! Prin smerenie, descoperi însemnătatea apropierii de Biserică, a interesului pentru cercetarea Sfintei Scripturi, pentru slujbele bisericeşti, pentru că aplecându-se cineva asupra cuvintelor lui Dumnezeu, realizează faptul că se vindecă fără să prindă de veste, aşa cum ne învaţă Cuviosul Porfirie Cavsokalyvitul. Şi încă ceva important simţi în suflet, iar, dacă te rogi, să o faci cu sinceritate, cu inima deschisă, pentru a depăşi această lipsă de dispoziţie şi de supărat chiar pe starea în care te afli!
Ziua Învierii a fost şi rămâne un prilej ca să medităm asupra vieţii noastre!
De vreme ce există starea regăsirii tale prin credinţă, de multe ori ne este de mare folos ca să ne iertăm greşiţii și neamul de care, de multe ori ne lepădăm greșit. Adică, negăm că am fi primit moștenirile lor, dorim să fim altfel cu noi înşine și chiar ne purtăm invers decât ei, dar, îndreptarea este în cele din urmă în noi, pentru că suntem una cu toți oamenii, dar mai ales cu neamul nostrum! Să ne asumăm, să ne pocăim și pentru ei, și atunci îi vom putea ierta și, mai ales, vom putea ierta pe oricine ne-a făcut un rău voit sau nevoit! Dar, e nevoie să învățăm aceasta, pentru că mulți alegem valori înalte și încercăm să le trăim, dar pierdem pentru că nu ne-am asumat erorile, iar, atunci vom înţelege, cu Mila Domnului, prin Rugăciune, că e nevoie ca omul să-și asume greşeala greşiţilor, pentru a o aduce spre iertare și vindecare lui Dumnezeu, ca fiind a noastră, și a semenilor noştri, pentru că în acel moment a înviat ceva deosebit în suflet, ne-am născut a doua oară! De aceea, Învierea lui Hristos, nu trebuie doar sărbătorită, ci, îndeosebi, trăită cu smerenie, cu profunzime! Prin Învierea Sa, Hristos ne arată că trebuie să înviem şi noi din moartea păcatelor, să ne luminăm sufleteşte, prin Lumina acestei Sfinte Sărbători, căci aşa suntem îndemnaţi de începutul Canonului Pascal: «Ziua Învierii, să ne luminăm popoare…»! Îndemnul acesta luminează sufletul! Prin Învierea lui Hristos, trebuie, pentru că ni se dă această posibilitate, să trecem din lumea şi robia păcatului, ca odinioară poporul israelit din robia egipteană spre pământul nevoinţelor creştine, roditor numai de fapte bune! În fine, Sfânta şi Luminoasa Sărbătoare a Învierii, ne învaţă că nu există înviere, fără moarte; nu există biruinţă, fără luptă, nu există odihnă fără osteneală, nu există răsplată fără muncă şi nu există bucurie fără întristare! Acest lucru este valabil pentru cel care conştientizează aceste adevăruri esenţiale, care vrea să le accepte în viaţa sa, cu toate că unii suntem stăpâniţi de dorinţa de a avea numai bucurii, numai odihnă, numai biruinţe, numai răsplată şi multă laudă, numai fericire, şi, cum spunea Cuviosul Paisie Aghioritul: „Oamenii de azi vor toți să ajungă în rai, în timp, ce nu duc o viață cu adevărat creștinească. Or, fără asumarea crucii de creştin adevărat, nu putem să dobândim Împărăţia Cerească”! Bucuria deplină a Sfintei Învierii o simţi, nu doar atunci când te întâlnești cu rudele şi cu prietenii, ci, doar atunci când în centrul acestei bucurii Îl chemi pe Hristos Cel Înviat! Sărbătoarea cu adevărat nu este atunci când îţi împodobeşti casa şi masa cu de toate, ci, atunci când îţi împodobeşti sufletul cu fapte bune şi cu virtuţi. Dacă am sărbătorit creştineşte aceste Sfinte Zile, ne-am umplut de Lumina Sfintei Învierii, însă diavolul cunoaşte aceasta şi i-a ademeneşte pe mulţi la mâncăruri şi băuturi peste măsură, la multă desfătare lumească şi plăcere trupească. În concluzie, Ziua Învierii a fost şi rămâne un bun prilej ca să medităm asupra vieţii noastre, să vedem dacă am devenit biruitori asupra patimilor, dacă sufletul a înviat din moartea păcatelor sau mai zace încă în mormântul fărădelegilor, pentru ca fără teamă şi cu toată dragostea faţă de Cel ce a Înviat, să vestim tuturor, că:
HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
