În biserica unde slujesc, am înţeles că pentru mine şi pentru credincioşii mei, cu Cel care vindecă suntem chemați să ne întâlnim ca să vorbim despre păcătuirea trupeasacă şi cea sufletească, mai ales că nu există formă mai frumoasă de manifestare a divinității decât iubirea. Odată eliberat omul de povara păcatului, din chingile suferinței, Domnul cheamă la credinţă oamenii de toate neamurile, chiar şi însuși necredinciosul, apoi, la masă cu tagma fariseilor, El dă sfaturi prețioase celor care păcătuiesc. Mai târziu, ca răspuns la o binecuvântată chemare, va vindeca pe fiica unui dregător mare al vremii, Iair, dacă ar fi să ne luăm după relatările Evangheliei, iar, toate aceste episoade vor fi urmate de o interesantă mărturisire de credință, acompaniată de o nouă vindecare de povara păcatului! Păcătuirea trupească și cea sufletească face dovada unui fapt aparte şi ne arată că deși plaga trupească aduce infirmitatea în trupul oamenilor, totuși, fapta ca atare poate să țină sufletul departe de urmările ei. Or, cine știe, poate să tămăduiseră între timp şi dincolo de timp! Cert este că solicitarea celor în suferinţă de a fi miluiți, adresată lui Hristos e una făcută cu perseverență, iar, întâlnirea cu Domnul e urmată mai întotdeauna de un dialog, scurt și la obiect, pentru că Domnul îi întreabă: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta”? Evident, răspunsul lor e unul cât se poate de clar: „Da, Doamne”! De multe ori, totul se petrece cu repeziciune, pentru că Învățătorul nu mai stă să facă ceva deosebit și să reitereze actul creator. Pur și simplu, se atinge de ochii orbilorlor, iar, urmarea este cea firească, oamenii văd. Ba, mai mult, dacă ei își mărturisesc credința, El confirmă veridicitatea ei: „După credinţa voastră, fie vouă”!, li se spune. Și iată, orbii văd pe cei din jur, văd realitatea! Ca un părinte ce-și mustră copiii năzdrăvani, Domnul ține de multe ori să le dea o poruncă: „Vedeţi, nimeni să nu ştie”! Desigur, bucuria vorbește prin ochii inimilor și ai ființei lor, iar ei devin adevărați apostoli și propovăduitori, după ce au fost tămăduiţi de păcătuirea trupeasacă şi cea sufletească. Domnul lasă de bună seamă să-I scape un zâmbet când vede cum Îi împlinesc porunca. De fiecare dată, o anumită vindecare vine să-și facă loc cu repeziciune în parcursul pământesc al Fiului lui Dumnezeu celui întrupat. De exemplu, un om demonizat, ce ajunsese mut din pricina duhului rău care-l poseda, e adus la El și vindecat. Faptul divide mulțimile. Marea majoritate a asistenței exclamă mirată: „Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel”, iar, fariseii şi cărturarii puși la vegherea Legii, rămân mereu opaci. Concluzia lor, nejustificată, dar totuși rostită e următoarea: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni!”, iar, Evanghelistul nu ține să se oprească asupra ei. O vor face relatările paralele, în cadrul cărora Apostolii vor arăta cum Domnul Însuși ține să distrugă această concepție, arătând că e imposibil ca un stăpân al demonilor să batjocorească lucrarea propriilor supuşi. Așa cum am menționat încă dintru început, cea mai frumoasă formă de manifestare a divinității o reprezintă dragostea, iubirea faţă de omul aflat în nevoinţă, cea pentru făptura umană. Căci factorul care stă la baza fiecărei minuni de vindecare a trupului şi a sufletului îl reprezintă tocmai faptul că Dumnezeu nu ține să-și arate puterea spre a impresiona și nu face minuni de dragul minunilor, dimpotrivă, fiecare fapt tămăduitor vine ca răspuns la durerile ce mocnesc demult și ard sufletul oamenilor. Dureri ce sunt mai mult sau mai puțin rostite, dar a căror tămăduire aduce multă ușurare sufletească. Prin intermediul lor, Stăpânul își arată delicatețea, când vede în suflete, aude chiar și șoapte ce sunt rostitre printre suspinele inimii și nu lasă pe nimeni fără răspuns. Ba, mai mult, reușește să smulgă frumoase mărturisiri de credință de pe buzele celor cărora orbirea trupului le deschisese calea spre a se înfrupta din lumini dumnezeieşti! Și scoate muțenia de pe buzele unui om care-și va folosi, cel mai probabil, simțul de curând recăpătat, spre a realiza bune vestiri, mai ales că în zilele noastre, demonii s-au reprofilat și ei. Duhul limbuției este cel care ar trebui scos mai des decât cel al muțeniei, căci prea multă vorbire, și încă cea în deșert, este cea care pune adesea stăpânire pe sufletele noastre! Spre a concluziona, mă opresc aici, nu înainte de a vă ruga să devenim cu toții mărturisitori, asemenea celor tămăduiţi, spre a primi și noi din partea lui Hristos mărturisirea credinței noastre și aprecierea ei de către Fiul Lui Dumnezeu!
Preot Paroh, Dan DULĂMIŢĂ, Parohia Târgu-Cărbuneşti
