Acordul comercial dintre Uniunea Europeană și statele Mercosur este prezentat, în discursul oficial, ca un pas firesc spre liberalizarea comerțului și consolidarea relațiilor economice globale. În realitate, pentru România, impactul său riscă să fie resimțit mai puțin în statisticile de export și mult mai mult în piața internă acolo unde, producătorii locali și consumatorii, sunt deja expuși unor presiuni greu de controlat.
În industrie și servicii, efectele sunt limitate. România concurează deja pe piețele internaționale cu economii precum Brazilia, Argentina, Uruguay sau Paraguay, fie direct, fie prin intermediul marilor lanțuri europene de producție. Tratatul Mercosur nu schimbă fundamental această ecuație. Câștigătorii reali vor fi marile economii vest-europene, capabile să absoarbă volume mari și să negocieze avantaje comerciale consistente.
Problema majoră apare însă în agricultură și procesare, acolo unde piața internă devine tot mai vulnerabilă. De câțiva ani, România se confruntă deja cu un aflux masiv de produse agricole din Ucraina, multe dintre ele suspectate de neconformitate cu standardele europene. Mercosur riscă să adâncească această breșă. Cazul porumbului este emblematic. Cantități uriașe de porumb modificat genetic, tratat cu substanțe chimice ieftine și interzise în Uniunea Europeană, au pătruns pe piața românească. Efectele nu se văd doar în distorsiuni de preț, ci și în curțile oamenilor: cai care refuză hrana, păsări și porci care mor inexplicabil. Aceste semnale nu mai pot fi ignorate.
În acest context, întrebarea rămâne fără răspuns: de ce statul român nu controlează eficient și nu oprește produsele neconforme?! Lipsa controalelor riguroase, tolerarea „zonei gri” și absența unor sancțiuni reale transformă piața românească într-un teren de dumping, unde regulile sunt respectate doar de cei care nu își permit să le încalce.
În fața acestei realități, una dintre puținele opțiuni reale pe care le avem pentru a ne proteja sănătatea rămâne lanțul de aprovizionare cel mai scurt. Cumpărăturile de la producători pe care îi cunoaștem, din surse locale, transparente, devin nu un moft, ci un act de responsabilitate. Evitarea „zonei gri” nu este doar o alegere economică, ci una de siguranță alimentară.
Tratatul Mercosur nu este, în sine, o condamnare. Devine însă periculos într-o țară care nu își apără fermierii, nu își controlează importurile și pasează responsabilitatea către consumator. Iar când statul nu mai este filtru, rămâne doar cetățeanul.
Dragoș Ionică
