Nicolae Rădoi e deja un nume în literatura română contemporană. Deși trăiește în Orăștie, el a fost adoptat de gorjeni. S-a atașat de Școala de Literatură de la Târgu Jiu, al cărei model literar, pare-se, l-a acceptat fără rezerve și care s-a obișnuit cu el.
Și-a consacrat cei mai frumoși ani ai vieții, cei ai maturității, literaturii, la îndemnu-mi încrezător. Ascultându-l vorbindu-mi încontinuu, căci are un flux verbal voluptuos și o „răutate” eticomoralistică în voce, am realizat brusc că are voluptate de creator epic, narativ, sarcastic, liric, dar și „instinct de pradă” (adică acea capabilitate de a lua atitudine tranșantă, de a exprima o poziție personală, uneori situându-și demersul într-o netă și categorică opoziție).
Ca atare, Nicolae Rădoi a urcat calm, distant, autoguvernându-și teritoriul, stăpânindu-și uneltele scriiturii cu acea fermitate asiguratoare de perplexitate dar simultaneizată cu o mereu îndârjită revendicare a unui adevăr fie el social, politic, economic, estetic, etic, filosofic, fenomenologic, etc.
Azi este, auctorial vorbind, un scriitor format, cu o identitate „autocefală” inconfundabilă, pusă trepidant între două trenuri, între două mașini, între două orașe, pe fapte mari. Are un cult al valorilor sigure, e un patriot autentic și când aspru, revendicativ, acuză precum Zola, Camus, Sartre, Ionesco, Istrati, Goma, ș.a. În dialog, dacă nu e perfect civilizat, poate fi și sever, dificil, tumultuos, entuziast peste măsură sau invers, pur și simplu furios.
Fie poet (CENUȘA ZILEI), fie prozator realist-fantastic ori mitologico-folcloric (PUSTNICUL), fie traducător din și în engleză, acest Nicolae Rădoi îți recită un text cu acel patos accelerator de tensiune reclamând, în atmosferă, un aprig drept la cuvânt.
Deseori i-am fost comiliton de evenimente cultural-literar-artistice la Brădiceni, la Târgu Jiu, la Orăștie, la Sighetu Marmației și i-am urmărit, scrutându-i interioritatea sufletească, reacțiile și lămurindu-mi, mie însumi, anumite aspecte.
Îmbinând curtoazia cu siguranța pe vocația-i creativă, inventivă, nu s-a izbit niciodată de ziduri de netrecut, nici în fața, să-mi amintesc, unor Nicolae Manolescu, Mircea Mihăieș, Horia Gârbea ș.a.
Mai nou, s-a arătat preocupat de subspecia aforismului. Lucian Blaga a debutat cu „Pietre pentru templul meu”. Gorjul are un foarte bun autor de aforisme în persoana lui George Drăghescu. Lazăr Popescu e și el atras de arta esențializării apoftegmatice.
Însă Nicolae Rădoi e de-a dreptul sacrificial, deturnător de moravuri învechite; aruncă în aer prejudecăți stupide; nu ezită în a devoala tare păguboase (ale unei națiuni ticăloșite pe alocuri, deși nu în punctele esențiale – ca să-l contrazică pe celebrul personaj caragealian – n.m., I.P.B.); scoate în relief comportamente autosinucigașe; demonteză autosuficiența unora și demască nesimțirea altora; amendează, cu o tărie de stîncă în mijlocul furtunii, orice deviere dementă, orice derapaj profilactic, orice „grijă” de a pestilențializa, cu orice preț, un gând nobil, o idee altruistă, o temă sfântă, etc.
Ca atare, cu proză scurtă, cu ficțiuni (și metaficțiuni) în revista „Fantastica Magazin” a brădiceanului Mircea Liviu Goga, cu titluri numeroase la activ (SCRÂNCIOBURI, CLEPSIDRA, POPASUL, POEZII DE NES(U)PUS), cu poeme risipite în „Ad Mutrium”-„Miracol de Brădiceni”-„Argeș”-„AM&PM”, etc., Nicolae Rădoi a confirmat și confirmă în continuare ca om îngândurat asupra destinului național, asupra umanității, care trebuie să se replieze istoric ca să poată a-și străbate viitorul.
Ca să nu închei brusc, aș vrea să-i reamintesc în acest context pe marii moraliști ai lumii (fie ei francezi, englezi, români – n.m., I.P.B.), precum deopotrivă pe PETRE ȚUȚEA și EMIL CIORAN.
Astfel, în loc de rigurosul set de concluzii, adresez cititorilor (a)stringentul îndemn de a lectura și de a reciti această carte provocatoare, neândurătoare, nemiloasă, cu – pardon – proștii, fățarnicii, pigmeii epocii, etc.
Dacă nu s-au trezit, dacă nu s-au smuls dintr-o letargie păcătoasă (prin lipsa de virilitate critică și autocritică), poate că, brusc, or tresări în sinea lor adâncă și s-or realinia pe calea trialectică a ADEVĂRULUI, BINELUI și FRUMOSULUI.
ION POPESCU-BRĂDICENI, sciitor, ziarist, Doctor în Filologie, Profesor Universitar
