Într-o lume grăbită şi zgomotoasă, în care privirea se opreşte tot mai rar asupra lucrurilor simple, „Desculţ prin roua verde” vine ca o dimineaţă limpede peste câmpurile memoriei, chemându-ne să păşim fără teamă prin iarba încărcată de lumină, să ascultăm suspinul apelor şi foşnetul pădurilor şi să redescoperim, în tăcerea lor, adevărul fragil şi luminos al unei lumi care nu şi-a pierdut încă sufletul.
Volumul de reportajer „Desculţ prin roua verde” semnat de Ion Elena apărut în Editura Măiastra din Târgu Jiu se înscrie într-o tradiţie de observaţie sensibilă, în care reportajul depăşeşte graniţele strict jurnalistice şi devine o formă de meditaţie lirică asupra lumii. Cartea propune o geografie afectivă a locului, o întoarcere la izvoarele memoriei şi ale identităţii într-un spaţiu recognoscibil prin vibraţie, nu doar prin coordonate. „Desculţ prin roua verde” este, aşa cum preciza şi scriitorul Ion Popescu Brădiceni, de o intertextualitate revigorantă, reinaugurală, recuperatoare de inocenţă, puritate şi frăgezime aflate azi în pericol.
Încă din titlul pe care îl poartă această carte autorul sugerează o experienţă a purităţii şi a contactului nemijlocit cu natura. „Desculţ”, la fel ca la Zaharia Stancu, implică vulnerabilitate, dar şi autoritate; „roua verde” trimite la prospeţimea începuturilor, la dimineaţa unei lumi încă nealterate. Este, simbolic, o pledoarie pentru întoarcerea la firesc. Ion Elena scrie cu paşi pe iarbă şi cu respiraţia anotimpurilor făcând din reportaj o frmă de rugăciune a locului.
Natura ca personaj central
Reportaje precum „Tismana sub cupola pădurilor ninse” sau „Lacrimile Cernei” pun în prim plan natura, dar nu ca simplu decor, ci ca entitate vie, cu respiraţie proprie. În reportajul „Tismana sub cupola pădurilor ninse” spaţiul devine aproape sacralizat, pădurea fiind o boltă protectoare, un templu vegetal în care liniştea capătă densitate metafizică. La fel ca la Geo Bogza, descrierea este atent dozată, cu imagini plastice şi sugestii sonore, iar scriitura capătă valenţe poetice.
„Lacrimile Cernei” aduce în prim plan un râu – personaj, iar curgerea apei este asociată cu memoria, cu suferinţa şi cu continuitatea. Cerna nu este doar un elenent geografic, ci şi un simbol al permanenţei şi al purificării.
Lirism şi nostalgie
Texte precum „A înflorit liliacul”, „Povestiri de toamnă” sau „Septembrie cu flori de salcâm” se construiesc pe un lirism discret, niciodată ostentativ. Autorul surprinde schimbările anotimpurilor cu o delicateţe aproape impresionistă. Liliacul înflorit devine semn al reînvierii, toamna devine timp al bilanţului şi al melancoliei, iar septembrie o punte între abundenţă şi începutul declinului. Există în aceste reportaje o nostalgie calmă, lipsită de dramatism dar încărcătura este de o emoţie autentică. La fel ca şi Geo Bogza sau Alexandru Vlahuţă, Ion Elena ştie să observe detalii: o frunză căzută, o privire, o uliţă tăcută. Din aceste fragmente se construieşte o lume coerentă, în care timpul pare suspendat.
Dimensiunea umană şi spirituală
Reportajele „Struguri cu soare în priviri” şi „În săptămâna lui Moş Ajun” aduc în prim plan comunitatea, tradiţia şi sărbătoarea. Oamenii apar în ipostaze simple, dar demne, ancoraţi în ritmurile muncii şi ale credinţei. În reportajul „În săptămâna lui Moş Ajun” atmosfera capătă accente spirituale, fiind surprins acel amestec de aşteptare, lumină şi întârziere specific perioadei premergătoare Crăciunului.
„Suspinul puiului de vidră” introduce o notă de tandreţe şi fragilitate, sugerând empatia autorului faţă de tot ceea ce este vulnerabil. Natura şi omul sunt privite din aceeaşi perspectivă etică: cu grijă, cu respect, cu dorinţa de a conserva.
Stil şi construcţie
Din punct de vedere stilistic această carte se remarcă prin:frază amplă dar echilibrată, imagini plastice, sugestive, un limbaj curat, lipsit de artificii inutile şi interferenţă discretă între jurnalism şi poezie. Tehnic şi compoziţional textele lui Ion Elena conving prin originalitatea incipitului, prin cunoaşterea geografiei şi a gramaticii, prin limbajul aplicat elementelor descriptive, prin toponimia magică, dar parţial ocultă, căci motivările se înlănţuiesc convingătoare şi de o densitate senzorială şi materială a stilului de cele mai multe ori seducătoare şi instituind fascinante oglindiri. Limba folosită de autor conservă arhaisme, regionalisme, cuvinte ale unui localism creator astfel încât fiecare reportaj în parte pare un muzeu.
Profesorul Ion Elena este autentic, nu caută senzaţionalul, nu dramatizează excesiv şi nu moralizează. Forţa textelor sale constă tocmai în simplitatea lor expresivă şi în capacitatea de a transforma cotidianul într-o experienţă estetică.
Concluzie
„Desculţ prin roua verde” este mai mult decât o culegere de reportaje, este o carte a întoarcerii la rădăcini, a reconcilierii cu natura şi cu sinele. Cartea pare să fie scrisă într-un stil transmodernist, am putea spune, căci într-o epocă dominată de grabă şi zgomot volumul oferă o oază de linişte şi reflecţie. Ion Elena demonstrează că reportajul poate fi şi literatură, că realitatea poate fi transfigurată prin sensibilitate şi că locurile natale nu sunt doar spaţii geografice ci adevărate teritorii ale memoriei şi sufletului. În paginile acestei cărţi roua nu este doar apă pe iarbă, ci memoria lumii care ne învaţă să privim lumea cu inima curată.
„Desculţ prin roua verde” nu este doar un titlu, ci şi o stare de graţie, o întoarcere la începuturile fragile şi luminoase ale fiinţei. Sub cupola pădurilor şi în lacrima râului, cartea aceasta redescoperă acea Românie tăcută care încă mai ştie să viseze.
Mircea Tutunaru
