În Duminica după marea Sărbătoare a Botezului Domnului; Ap. Efeseni 4, 7-13; Ev. Matei 4, 12-17 (Începutul propovăduirii Domnului); glas 4, voscr. 7, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, textul Sfintei Evanghelii ne ajută să înţelegem şi mai bine revelaţia de la Sfântul Botez, cu privire la Dumnezeu, Care S-a arătat în chip vădit ca Sfântă Treime cu bogate semnificaţii duhovniceşti pentru viaţa Bisericii şi pentru înţelegerea credinţei creştine, ca o pregustare a vieţii în Împărăţia Cerurilor. În religia iudaică de până atunci şi până azi, nu exista şi nu există o învăţătură explicită despre Sfânta Treime, fiindcă evreii credeau doar într-un Dumnezeu unic, o singură persoană, întotdeauna afirmându-şi unicitatea şi blamându-i pe cei care îşi făceau idoli sau apelau la alţi dumnezei! De aceea, dogma Dumnezeului unic a fost cea dintâi şi cea mai puternică începând de la prorocul Moise până în prezent, pentru că: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău; să nu ai alţi dumnezei afară de Mine” (Ieşire 20, 2-3), aşa cum se menţionase în Vechiul Testament. Printr-o profundă schimbare, la Botezul Domnului, Dumnezeu Se revelează în trei persoane, nicidecum în trei Dumnezei, pentru că în această privinţă, Unicitatea se descoperea la Botez, în chip vădit, ca Unul în Sfântă Treime, dovedindu-se în această privinţă şi o primă confruntare dintre noua religie pe care o propovăduia Mântuitorul Iisus şi religia tradiţională iudaică pe care se plia Învăţătura Sa cea nouă! Merită subliniată atitudinea pe care a avut-o Sfântul Ioan Botezătorul, ca şi Mântuitorul Hristos, atunci când veneau fariseii să se boteze, deoarece ei credeau că dacă doreau ca să primească de la Ioan un botez exterior, cu apă, se vor şi îndrepta în faţa lui Dumnezeu, fără să mai fie nevoiţi să facă faptele îndreptării! Pentru aceasta, Sfântul Ioan Botezătorul îi avertiza, aşa cum putea s-o facă el, când le spunea «Pui de vipere», deoarece actele exterioare nu dau măsura pocăinţei, mai ales că şi în zilele noastre sunt persoane care cred că au dobândit mântuirea, doar pentru că şi-au dat numele de «pocăiţi», ca şi cum cuvântul acesta i-ar mântui, însă, în Atotputernicia Sa, Dumnezeu ne arată că Împărăţia Cerurilor este în noi şi cu cât mai multe împărăţii ale cerurilor ar fi în oameni, cu atât mai mult s-ar transforma în mai Bine lumea toată!
,,Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”!
Aşadar, în Duminica după marea Sărbătoare a Botezului Domnului, să înţelegem cu sfinţenie textul Evanghelic: ,,În vremea aceea, auzind că Ioan a fost întemniţat, Iisus a plecat în Galileea. Şi, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia prorocul, care zice: «Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit». De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”, iar, ascultarea şi asumarea Lui Hristos este lucrul de căutat în viaţă pentru fiecare dintre noi, chiar dacă modul în care o facem variază analog cu dispoziţia smereniei şi a dăruirii noastre în mâinile Lui Dumnezeu, Care niciodată nu lezează libertatea noastră! El aşteaptă cu multă răbdare şi bate la uşa inimii noastre, chiar dacă la un moment dat, stând noi în întuneric, vom avea râvna şi mărini¬mia de a deschide uşa pentru ca să intre lumina care uneşte veşnicia cu efemerul, ca să se adeverească planul dumnezeieştii iconomii, ca să se arate tainele lui Dumnezeu şi ca să devină Biserica păcătoşilor o Biserică a drepţilor, pentru că Dumnezeu cel plin de Dragoste şi de milă şi niciodată nu va înceta să caute «oaia» Sa cea pierdută, oricât de mult s-ar fi îndepărtat aceasta de El! În înţeles creştin, pocăinţa înseamnă încercarea noastră de «resetare», ca să folosim un termen de actualitate, după ce am greşit, de întoarcere la starea cea dintâi, la starea în care eram înainte de a păcătui, constituind chiar încercarea noastră de reaşezare în rânduială a sufletului şi a vieţii noastre, încercarea de reechilibrare după ce ne-am dezechilibrat, fiindcă ne-am îndepărtat de frumuseţea originară, aceea în care ne-a creat Dumnezeu Care ne arată că Împărăţia Cerurilor este în noi şi cu cât mai multe împărăţii ale cerurilor ar fi în oameni, cu atât mai mult s-ar transforma în mai Bine lumea toată!
„Împărăţia Cerurilor este în voi”!
Prin urmare, în timp ce lisus se afla în faţa lui Ioan ca să-L boteze, s-au deschis cerurile şi Duhul Sfânt s-a coborât deasupra Lui sub chip de porumbel şi un glas s-a auzit din cer: „Acesta este fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit”, iar, Fiul era Cel Care se boteza, Dumnezeu era cel care Se manifesta prin voce, iar Sfântul Duh era cel care cobora sub chip de porumbel deasupra Lui! În acest fel s-a petrecut prima delimitare doctrinară esenţială dintre iudaismul monoteist şi creştinismul tot monoteist, pentru care Dumnezeu era unul în Treime! În această descoperire a Sfintei Treimi, totul pare a se desfăşura ca fiind ceva foarte normal, nicidecum ca fiind unul neaşteptat, absolut nou, imposibil de acceptat, ci, dimpotrivă, foarte natural, ca şi cum s-ar fi ştiut de el dinainte, ca şi cum s-ar fi ştiut, dar nu s-ar fi luat notă de el mai devreme. De aceea, nu se spune nicăieri în textul Evangheliilor, că este o noutate, pentru că Dumnezeu este în Treime, iar, totul se face ca şi cum n-ar fi fost o descoperire, ci ca şi cum se cunoştea de când lumea! Dumnezeu i se descoperă omului, iar chinte¬senţa vieţii noastre, dacă este o cale a pocăinţei şi smereniei, devine faptul de a se dospi cunoaşterea prin existenţa noastră lumească, prin inima noastră. Atunci când spunem că un lucru vine din inimă, inima nu o considerăm numai un centru al sentimente¬lor, dar şi al existenţei noastre. Cunoaşterea inundă inima noastră şi în continuare puterile sufletu¬lui nostru, într-un asemenea mod, încât toate funcţiunile sufletului se mişcă dinspre lumină şi către lumină! În concluzie, Împărăţia Cerurilor, pe care Mântuitorul Hristos, încă de la începutul propovăduirii Sale, o anunţa ca fiind foarte aproape, o descoperă, într-adevăr, foarte aproape, în sufletele noastre, în interiorul nostru. „Împărăţia Cerurilor este în voi”, deci, înlăuntrul nostru. Împărăţia Cerurilor nu e ca o aşezare omenească, nu e vreo aşezare teritorială, socială, nu e vreo aşezare de orice fel, undeva peste mări şi ţări. Împărăţia lui Dumnezeu e ca o stare de spirit şi anume o stare de puritate, stare de curăţie. Împărăţia Cerurilor e atunci când trăieşti în adevăr, dreptate şi iubire, când dreptatea şi iubirea sunt legile tale de căpetenie. Împărăţia lui Dumnezeu este atunci când te afli în linişte şi pace, când ai trecut dincolo de frământarea contrastelor din tine, când trăieşti în sfinţenie şi în pacea duhului, în pacea inimii, când Duhul Sfânt va sălăşlui în tine, pentru că Dumnezeu ne arată că Împărăţia Cerurilor este în noi şi cu cât mai multe împărăţii ale cerurilor ar fi în oameni, cu atât mai mult s-ar transforma în mai Bine lumea toată!
LA MULŢI ANI
Profesor dr. Vasile GOGONEA
