În Duminica a 2-a din Post (a Sf. Ier. Grigorie Palama); Ap. Evrei 1, 10-14; 2, 1-3; al Ierarhului; Evrei 7, 26-28; 8, 1-2; Ev. Marcu 2, 1-12 (Vindecarea paraliticului din Capernaum); a Ierarhului: Ioan 10, 9-16 (Iisus – Păstorul cel bun); glas 6, voscr.6, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, textul citit din Sfânta Evanghelie, ni se arată ca un îndemn stăruitor pentru a nu slăbi în râvnă, în rugăciune și în iubire credinţa noastră, iar, toţi suntem îndrumaţi ca să păzim inimile noastre cu pavăza credinţei și a rugăciunii, mai ales că acest îndemn se recomandă în egală măsură şi celorlalte săptămâni ale Postului Paștilor! Desigur, cea de-a doua săptămână, fiind doar modelul lor în plan liturgic și imnografic, deoarece, în această săptămână, cântările de la Vecernie şi la Utrenie tratează mai cu seamă tema postului trupesc și duhovnicesc și a binefacerilor acestuia pe când, în săptămânile următoare, în cadrul acelorași slujbe, vor fi aduse în atenție şi aspectele necesare acestor fapte trupeşti, prin căldura inimii, smerenie şi pocăință! Sâmbăta de mâine, a celei de-a doua săptămâni a Postului Mare nu are vreo comemorare deosebită, ci este consacrată pomenirii generale a celor adormiţi, combinând astfel cântările specifice perioadei Triodului cu troparele pe cele opt glasuri, în acest fel, ea nu se mai deosebeşte de o sâmbătă obișnuită, avânt totuși o intensitate mai profundă prin faptul că cerem, în rugăciunile noastre, ajutorul și mijlocirea mucenicilor și a sfinților pentru a parcurge, așa cum se cuvine, toate celelalte zile ale Postului Mare. În acest fel, Sfânta Biserică a rânduit ca în a doua duminică din Postul Mare să fie pomenit Sfântul Grigorie Palama, pentru a ne arăta că dreapta credință pe care am prăznuit-o în mod deosebit în duminica anterioară (Duminica Ortodoxiei) nu este o credință teoretică, ci este credința prin care creștinul ortodox primește lumina slavei dumnezeiești și viața veșnică, de asemenea să fie relatată vindecarea slăbănogului din Capernaum, prin care se arată legătura dintre păcat și boală, pentru că prin Iisus – Păstorul cel Bun, când Îl mărturisim și mai ales când trăim intens dreapta credință, ne luminăm sufletul și ne curățim de păcate prin pocăință, post și fapte bune, spre a dobândi mântuirea, pentru că numai Bunul Dumnezeu ne arată că noi nu putem spune decât la capătul vieţii noastre creştineşti, când plinim toate cele bune, dacă ajungem ca să vedem Lumina cea adevărată!
,,Fraţilor, un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem: sfânt…”!
Aşadar, în Duminica a 2-a din Postul Mare, ne însuşim învățătura despre Harul Dumnezeiesc necreat și despre vederea luminii dumnezeiești, al cărei autor este Sfântul Grigorie Palama, cu precizarea că lumina aceasta nevăzută cu ochii trupeşti este redată în icoanele ortodoxe prin lumina din jurul capului sfinţilor, numită aureolă sau nimb, iar, Sf. Ierarh Grigorie face menţiunea că această lumină nu vine de la soare, ci este lumină necreată care se arată din interiorul sufletului omului rugător unit cu Dumnezeu, întrucât ea vine direct din lumina sau slava Preasfintei Treimi. De aceea, Sfântul Grigorie Palama este numit şi «trâmbiţă a teologiei», «stâlpul Bisericii cel nemişcat», «sfeşnicul luminii», «apărătorul adevăratei evlavii», «vestitorul dumnezeieştii lumini«» sau «cunoscătorul tainei celei cereşti a Treimii», fiind teologul care simţea multă atracţie pentru viaţa şi meditaţia religioasă, stând în contact strâns cu monahi din Athos. De aceea, cu gândul de a intra în viaţa monahală, a început încă de pe când era în lume să ducă un regim de asceză aspru, postind, veghind mult, hrănindu-se numai cu pâine şi apă, stăpânindu-şi faptele, iar, după ce trecuse la cele veşnice, Sfântul Grigorie Panama, văzându-se viaţa lui, care nu s-a redus numai la acea dispută cu Varlaam sau cu ceilalţi eretici, se spune că avea în sine şi o viaţă morală deosebită, iar activitatea lui cuprinde şi predici morale sau predici de întărire în credinţă şi în alte direcţii, cum ar fi, spre exemplu, închinarea la sfintele icoane sau predici despre post, despre rugăciune, deci, canonizarea lui se datorează vieţii curate, învăţăturilor lui profund teologice. De aceea, Sf. Apostol Pavel spune: ,,Fraţilor, un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem: sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi şi mai presus decât cerurile. El nu are nevoie să aducă zilnic jertfe, ca arhiereii: întâi pentru păcatele lor, apoi pentru ale poporului, fiindcă El a făcut aceasta o dată pentru totdeauna, aducându-Se jertfă pe Sine însuşi. Legea pune ca arhierei oameni care au slăbiciune, pe când cuvântul jurământului, venit în urma Legii, pune pe Fiul desăvârşit în veacul veacului. Lucru de căpetenie din cele spuse este că avem astfel de Arhiereu, Care a şezut de-a dreapta tronului slavei în ceruri, slujitor altarului şi cortului celui adevărat, pe care l-a ridicat Dumnezeu şi nu omul” (Evrei 7, 26-28; 8, 1-2), iar, Dumnezeu ne arată că noi nu putem spune decât la capătul vieţii noastre creştineşti, când plinim toate cele bune, dacă ajungem ca să vedem Lumina cea adevărată!
Văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: ,,Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale”!
Dar, iată că Domnul Se află în Capernaum şi după câteva zile s-a auzit că El este în casă unde S-a aşternut în rugăciune. Îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii, şi le grăia cuvântul, când au venit la El, aducând un slăbănog, patru inşi, dar, neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei în care era Iisus şi prin spărtură au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. Cu adevărat impresionant era faptul că numai pe unul singur l-au purtat prietenii, până înaintea lui Dumnezeu, vădindu-şi adevărata prietenie. Deci, acei patru binevoitori au reuşit să spargă acoperişul lumii pentru a-l purta înaintea lui Dumnezeu pe braţele lor şi a-l aşeza înaintea lui Dumnezeu, coborându-l pe funiile rugăciunii, ale smereniei, ale dragostei şi ale împreună-comuniunii cu ei, pentru că Dumnezeu l-a vindecat! Deci, în Biserică este nevoie de dreaptă credinţă nu pentru a da satis¬facţie cuiva, ci pentru că în Biserică ne mântuim prin credinţă, prin ha¬rul Duhului Sfânt şi fapte bune. După cum credem, tot aşa ne comportăm faţă de fraţii noştri creştini, faţă de Dumnezeu şi chiar faţă de noi înşine, dacă ne dăm seama că după fapte este apreciată calitatea de creştini şi este judecat modul în care urmăm credinţei ca să putem să împlinim destinul adevărat al vieţii noastre prin care Dumnezeu ne arată că noi nu putem spune decât la capătul vieţii noastre creştineşti, când plinim toate cele bune, dacă ajungem ca să vedem Lumina cea adevărată!
,,Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc”!
În fine, să realizăm faptul că Domnul nostru Iisus Hristos ne spune: ,,Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla. Furul nu vine decât ca să fure şi să junghie, şi să piardă? Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă. Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru oile sale. Iar cel plătit şi care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte. Dar cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu are grijă de oi. Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi viaţa Mea o pun pentru oi. Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor”, ceea ce ne ajută să concluzionăm că Păstorul cel Bun, Domnul nostru Iisus Hristos, ne îngăduie să avem înaintea ochilor un păstor bun, pe Care Îl aflăm în credinţă şi în modul de a acţiona ca oameni credincioşi, când ne bucurăm de darul Lui, de milostivirea Sa, cât şi de revelaţia Sa, pentru că întotdeauna, Dumnezeu ne arată că noi nu putem spune decât la capătul vieţii noastre creştineşti, când plinim toate cele bune, dacă ajungem ca să vedem Lumina cea adevărată!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
