Ca tânăr slujitor al Sfântului Altar, venit de numai câțiva ani (din 2015) sub oblăduirea Înalt Prea Sfințitului Părinte Mitropolit al Olteniei, Irineu, sub al cărui Omofor și sub mâinile sale, mi s-a dăruit preoția sacramentală, iată-mă scriind aceste rânduri..! Dumnezeu așa a rânduit, așa le-a așezat pe toate, cum eu dacă privesc cu ochii minții în urmă cu vreo douăzeci de ani, nici nu bănuiam că așa va fi! Dorința-mi era de mic copil, de prin pruncie, să fiu și eu cum e părintele.., cu haină lungă, neagră, și oamenii satului să mă privească așa cum eu îl vedeam pe părintele meu din sat, mai jos, la vreo șapte kilometri, acolo unde m-am născut, am crescut și cu bunica din partea tatălui, pașii îmi erau îndreptați, des și nelipsit la slujbele Bisericii mici din lunca Godineștiului, ca mai apoi, la vremea căsătoriei, să-mi dăruiască Dumnezeu, soția de lângă satul apropiat, de sus din Sohodol – oameni vrednici și hotărâți, și aici rânduitu-sa prin Pronia lui Dumnezeu să-I slujesc, în Biserica mare trainică și frumos lucrată, acum mai bine de vreo sută douăzeci de ani, ca să-i aduc LUI – Slavă. În mâini, din arhiva Bisericii aflate, vă împărtășesc din istoricul Satului bine întocmit pe la anii 1939, dactilografiat de către vrednicul părinte Adrian Popescu, slujitor aici vreo patru decenii – din 1929.
”Un sat interesant cum puține mai sunt în țară, e cel mai din munte din tot Gorjul, cu pâlcuri de case împrăștiate pe fețe de munte sau ascunse pe funduri de vale, ascunzându-se de soare sub pâlcuri de goruni”…este mărturisirea veritabilului profesor geograf Ioan Conea, în cartea Un prinț prin țara lui ( Craiova 1940), în periplul umblării cu alaiul regal și casa palatină, însoțind pe prințul moștenitor în vizitele sale prin Oltenia, în anul 1936. Însuși cuvântul Sohodol este de origine slavă și se traduce vale seacă.
Cu toate acestea, cu vitregia locurilor înalte, cu demografia drastic în scădere, sunt case unde nu ajunge decît piciorul de om pe poteci, multe-s goale, bătrânii, oameni credincioși și harnici, au apucat vârste de peste 90 de ani, iară din gură în gură tradiția locurilor ne descoperă că atunci când domnul Matei Basarab, acum în urmă cu peste patru sute de ani, a trecut prin sat, nefiind mai mult de zece, cinsprezece familii cu bordeiele lor. În documentul scris de părintele Adrian se spune că la locul numit La Rudari, loc situat cum urci din Pocruia, cu vreo cinci sute de metri înainte de sat, cei care ar fi venit aici au fost un țigan și un rudar; în aceste locuri păduroase, cu cedrii seculari și tufișuri sălbatice unde erau doar păsări și animale sălbatice, iară picior de om greu putea răzbate, nefiind măcar vreun drum ori vreo potecă. După ceva timp petrecut împreună, continuă legenda, între aceștia se iscă o ceartă fapt care a cauzat plecarea țiganului către satul Izvarna pe care l-ar fi întemeiat cu familia sa, de altfel numeroasă. Rudarul, iubind acest loc, bogat în codri, unde-și făcea de lucru în ale lemnului, a rămas aici cu familia sa care, cu timpul, înmulțindu-se, au dat naștere celor cinsprezece familii pe care le află domnitorul Matei Basarab în trecerea sa către Transilvania, de prin codrii Tismanei și ale Sohodolului.Tradiția locului și mărturisirile bătrânilor din gură în gură și din generație în generație spune că însuși domnitorul Matei Basarab ar fi avut un copil din flori făcut cu o năroadă-în termenii poporului, din al cărui fiu se trag Sohodolenii de azi care susțin, când sunt întrebați de vizitatori și persoane studioase, că-s viță de Domn din neamul Basarabilor. Iată legenda: atunci când Domnul Matei Basarab, însoțit de boierii săi credincioși, ar fi venit la vânătoare în codrii virgini ce împresurau altădată văile, pe unde astăzi s-au făcut gospodăriim și înnoptând a consimțit să se odihnească peste noapte între puținii locuitori găsiți, întinzând în desimea codrilor cortul de pânză domnesc. Peste noapte, sfetnicii domnitorului, după dorința acestuia, i-au adus în cort o fetișcană mută, ”o năroadă”, pe care au îmbrăcat-o frumos și pentru a nu fi aflată de Domn că-i mută, l-au rugat să nu-i vorbească nimic, că-i tare rușinoasă. În zorii zilei, Domnul aflând adevărul, ar fi exclamat: ”am pus un bob de mărgăritar într-un burduf de câine”, și întinzând un inel de aur năroadei, i-ar fi zis să i-l dea fiului său când îl va naște, iar când va fi mare să vină cu el la palatul domnesc pentru a-l dărui. Fiul născut din flori, pesemne când a crescut în puterea tinereții, cu inelul în mână s-a prezentat la palatul domnesc, iară Domnitorul Matei îmbrățișându-l cu bucurie strigându-l ”Dragul tatii”, și Dragu i-a rămas numele. Mai târziu, domnitorul și-a înzestrat feciorul cu pământ, atâta cât va putea merge călare pe cal o zi întreagă în lungime și cât va putea parcurge pe picioare în altă zi în lat. Astăzi, pământul dăruit de domnitor se întinde până în muntele ”Sturul” inclusiv, și în lat, din hotarul satelor din Mehedinți – Cloșani, Padeș, Văieni până în vatra mânăstirii Tismana, teren pe care Sohodolenii l-au scormonit pentru a-l munci, și-au construit conace –gospodării unde acum mai sunt doar urmele lor, ducându-și viața vara cât și iarna mai mult acolo, lângă animalele pe care le aveau fiecare. Acum, mai sunt câțiva care locuiesc, cu animale, în cea mai mare parte a anului.
După dăruirea lui Dragu, continuă legenda… s-ar fi scurs câtva timp după care ”muta năroadă” ar fi dat naștere unui alt copil, frate pe care Dragu îl striga Frățilă-frate. Din Dragu se trage neamul Drăgheștii lui Dragu care sunt de viță domnească iar din Frățilă, neamul Frățilescu ce s-au unit ulterior prin căsătorii. Astăzi, spunea părintele Adrian prin ’39, când a bătut la mașina de scris Istoricul, că numele de Drăghescu și Frățilescu sunt cele mai multe în sat, iar Sărcinești și Gavrilești foarte puțini. Parte din sohodoleni își păstrează cu fală și numirea de Basarabă, după vlăstarul domnesc, așa cum era Petre Ion Grigorescu, decedat prin 1935-1936, fost primar în Sohodol. După cele relatate și din legendele rămase și păstate până azi cu sfintenie de sodoleni s-ar putea deduce că originea satului este destul de veche, iar străbunii sohodolenilor de la care au împrumutat sângele, pe lângă rudarul amintit, și pe Matei Basarab ori urmași de-ai săi.
În tot cazul, așa după cum susțin chiar ei- în sângele lor pulsează sânge domnesc. Ca să-și dovedească vița lor domnească, parte din locuitori susțineau că în sat ar fi existat și un document care amintea de înzestarea făcută de Matei Basarab fiului său Dragu, document care multă vreme a fost păstrat de răposatul bătrân Ilie Drăghescu din Crăciunel. Astăzi nu s-a mai putut da de urma lui. Satul de munte, în munte cu dealuri râpoase și necultivabile, cu Teomirul, deal pietros foarte uriaș, care predomină absolut toate dealurile dimprejur prin înălțime. Deasupra lui, pe niscaiva poteci, urcând din greu, dai peste un platou frumos pe care a aterizat în 1916 un aeroplan inamic al cărui echipaj, în fuga spre frontiera veche dinspre Austro-Ungaria, a fost prins către Piatra Cloșanilor de către sohodoleni. O legendă se leagă de acest deal: se zice că pe vremuri ar fi fost ascunsă o vistierie de către un ministru de finanțe român. Prin anul 1934, găsindu-se niște documente de către ing. Robescu Vasile într-o veche pivniță din Jegujani – Mehedinți, care amintea de vistieria ascunsă aici cu aprobarea autorităților în drept, s-au făcut mai multe săpături, ale căror rezultate nu se cunosc, totul păstrânsu-se în tăcere de sus-numitul inginer și autoritățile ce l-au însoțit și asistat.Tot Sohodolul este străjuit, la o depărtare de aproximativ 4 km spre nord de sat, de înălțimea trufașă a Stâncilor Cozia, o uriașă stâncă plină de peșteri unde pe vremuri se refugiau haiducii. Aici, legenda spune că, pe vremuri, în timpul turcilor, o pereche de șoimi creșteau anual doi pui, dintre care unul, sohodolenii îl dădeau drept bir turcului, iar altul îl lăsau șoimilor ca să nu fugă.Târziu, cineva din neamul Sărcineștilor a furat puiul, fapt care a cauzat dispariția șoimilor dar și a haiducilor. Șoimii, se zice că înștiințau în acea vreme și pe haiducii, când îi căutau poterașii, lăsându-se din zbor cu iuțeala unui glonț, iar la un semn dispăreau vrăjiți deodată, și șoimii și haiducii. Ca drept pedeapsă pentru dispariția puiului de șoim, sohodolenii au lipsit de drepturi pe tot neamul Sărcineștilor, care azi, spunea părintele, sunt cei mai puțin avuți din sat. Din Cozia, spre Nord, urcând treptat se ivesc în față dealuri presărate cu conace, unde locuitorii își duceau iarna, ca și vara, în bună parte viața lângă vite. va urma
preot paroh Vicol Florin, Sohodol/Tismana
