Ceea ce se întâmplă astăzi la Șantierul Naval Mangalia ar trebui să dea fiori reci întregii regiuni a Olteniei. Pentru că povestea de acolo seamănă tot mai mult cu un posibil scenariu pentru Complexul Energetic Oltenia. Iar cifrele sunt suficient de dure încât să nu mai poată fi ignorate.
Peste 1.000 de angajați ai șantierului din Mangalia urmează să fie concediați. Mai exact, 1.011 oameni își pierd locurile de muncă după intrarea companiei în faliment. O mie de familii. O mie de destine. O mie de semne că România continuă să piardă industrie strategică aproape cu o resemnare birocratică.
Șantierul Naval Mangalia nu era o simplă fabrică uitată de lume. Vorbim despre una dintre cele mai importante platforme navale ale României, construită în zeci de ani, cu infrastructură uriașă, acces la Marea Neagră și muncitori specializați. Și totuși, astăzi, în loc să discutăm despre contracte și dezvoltare, discutăm despre lichidatori, insolvență și concedieri colective.
Paradoxul este că interes există. Doi giganți internaționali, Rheinmetall și MSC, și-au exprimat interesul pentru activele șantierului și pentru transformarea sa într-un centru strategic industrial și naval. Cu alte cuvinte, problema nu este lipsa de potențial economic. Problema este incapacitatea statului român de a gestiona inteligent acest potențial înainte ca dezastrul să se producă.
Iar aici apare legătura tot mai evidentă cu CEO.
În momentul în care actorii privați au început să producă masiv energie, mai ales energie regenerabilă, CEO a început să piardă teren accelerat. Și nu doar pentru că produce mai scump. Ci pentru că intră într-o competiție aproape imposibilă.
Unii producători vin cu tehnologii noi, cu costuri mici, cu scheme de sprijin, cu finanțări europene și cu avantaje uriașe de piață. În schimb, CEO cară în spate ani de restructurări, costuri enorme cu certificatele de CO₂, obligații sociale și o infrastructură energetică veche și costisitoare.
Este ca și cum ai trimite un excavator minier într-o cursă de Formula 1 și apoi ai întreba ironic de ce nu câștigă.
Iar ceea ce sperie cu adevărat este liniștea aproape suspectă cu care este privită această situație. La Mangalia, oamenii au protestat luni întregi înainte să vină concedierile. Au atras atenția că șantierul moare încet. Au avertizat că falimentul bate la ușă. Dar în România avertismentele sunt ascultate abia după ce vine prăbușirea.
Exact asta riscă să se întâmple și în Gorj. Pentru că atunci când o companie pierde accesul competitiv la piață, produce mai scump decât concurența și este împinsă permanent spre reducere și restructurare, finalul devine previzibil. Nu peste noapte. Ci lent, dureros și periculos social.
Și să nu uităm un lucru esențial: CEO nu înseamnă doar compania în sine. Înseamnă zeci de mii de oameni care depind direct sau indirect de minerit și energie. Înseamnă economie locală, transportatori, service-uri, restaurante, magazine, comunități întregi.
Problema este că România pare să repete același model toxic: distruge rapid ceea ce încă funcționează, fără să construiască la timp alternative solide. Închidem mine, închidem fabrici, închidem șantiere și apoi organizăm conferințe despre „tranziție”, „sustenabilitate” și „viziune europeană”.
Frumos în powerpoint. Dramatic în viața reală.
Iar dacă statul român nu înțelege rapid că o economie serioasă nu poate exista fără industrie și producție strategică, atunci Mangalia nu va fi o excepție. Va fi doar începutul. Iar CEO riscă să devină următoarea mare rană economică a României.
Dragoș Ionică
