Omul însetat şi bolnav de putere din România, nu respectă nicidecum cunoașterea și vehicolele puterii, pentru că îi lipsesc școala şi cartea, mai ales că se teme de puterea lor magică, fiind atributele stăpânilor și ale stăpânirii. Lumea de azi, dar, mai ales cea din România este un underground al miturilor și credințelor creștinate superficial, al jocului de noroc, al dansului excentric ş deşănţat, cu cântecele lui adesea cu un repertoriu îndoielnic, cu muzica prea săltăreață, ba lălăită ce semănând mai mult «horribile dictu» cu vestitele manele și cu disprețul camuflat în slugărnicie pentru clientul sau clienta politică ce calcă pe greblă și se loveşte de coada ei. Mitologia națională a clasicilor secolelor trecute, ideologia statului național de după Marea Unire și puritanismul rural al socialismului ne-au făcut să vedem în creația populară, în tradiţiile şi obiceiurile satului românesc, un soi de cultură partinică, ataşată de ideologie, cu nimic mai prejos decât cea a mediilor studioase. În fapt, unii consideră că lumea populară e profund antiintelectuală, că adevăraţii intelectuali sunt cei ataşaţi de indivizii care deţin vremelnic puterea, mai ales când persiflează cunoașterea celor care (agronomi, zootehniști, veterinari) pretind că înțeleg ce se întâmplă în lumea ei și vor s-o ajute, iar cunoaștințele specializate necesare carierelor urbane n-o ating mai deloc, deoarece, până astăzi, consideră prin masificare că viața tuturor locuitorilor e foarte puțin diferențiată ocupațional.
,,Cel care își iubește sufletul și-l va pierde, iar cel care își urăște sufletul în lumea aceasta acela și-l va păzi în viața veșnică”!
Omul însetat şi bolnav de putere din România viseză la viaţa veşnică pe acest pământ, făcând abstracţie de atâtea rele care privesc bolile epidemice, în particular pandemiile, parazitozele, subalimentarea, alcoolismul cronic, ca să nu mai spunem că întră în joc și superstițiile adânc înrădăcinate, fiindcă baba nu este numai vrăjitoare, cât mai ales «doftoroaia» satului depopulat, chiar pentru boli sifilitice. Salvatoarea e pretudinteni căutată, chiar și în județele bogate, şi cu toată străduința începută în Vechiul Regat de către Marele reformator al educaţiei şi al învăţământului, Spiru Haret, pentru a răspândi mai intens cultura în mulțimea satelor, a reorganizat şcoala şi sistemul educaţional! Cu toate acestea, România face parte din țările cu un număr mare de analfabeți, aproximativ 43% în 1930, chiar la sate, procentul știutorilor de carte e scăzut la 51%, femeile chiar la 38,7 %. Sub denumirea de analfabeți, mai ales analfabeţi politici în zilele noastre, produse ale unui sistem educaţional debusolat în ultimele trei decenii şi jumătate, oficial se înțeleg toți cei care n-au trecut prin o școală primară, iar, indiferența părinților, faptul că copiii sunt folosiți măcar pentru paza vitelor cât și condițiunile economice, au ca urmare nu numai că numărul celor înscriși este cu mult mai mic decât copiii de vârstă școlară, dar numărul celor care frecventează regulat școala este mult inferior celor înscriși! Mai mult decât atât, pe lângă analfabetismul integral, fără știință de carte, mai întins este cel cultural, pentru că mulți absolvenți rămași în sat sau plecaţi pe meleaguri străine, uită să scrie și să citească, mai ales că şi credințele, descântecele, farmecele sunt singurele îndrumări ținute în viața de toate zilele, când femeile lămuresc între ele fenomenele sociale și economice, mai ales duminica, la poarta vecinei, unde stau grupuri-grupuri! Indiscutabil, omul politic semidoct şi bolnav de putere suferă şi de patima iubirii de sine şi crede că diavolul nu-l poate vătăma pe om. Dar, iubirea de sine a parvenitului politic reprezintă fereastra pe care intră diavolul în suflet și îi face rău, pentru că acolo unde nu există iubire de sine, diavolul nu are nici o putere. Omule bântuit de boala puterii, dacă te lingușești și te iubești pe tine însuți în mod greșit, vai de tine! Fiindcă în modul acesta nu vrei nici să te nevoiești, nici să treci prin necazuri, nici să pătimești, nici să înduri vreo ispită, nici să te supui până la moarte voii și poruncilor Domnului Iisus Hristos Cel Înviat, așa cum pretinde calitatea de creștin. Cu alte cuvinte, dacă ești iubitor de sine și îți iubești propria persoană, în realitate te urăști pe tine însuți și vrei să fii pierdut şi dacă te urăști pe tine însuți, în realitate, te iubești și vrei să te mântuiești, așa cum spune Domnul: ,,Cel care își iubește sufletul și-l va pierde, iar cel care își urăște sufletul în lumea aceasta acela și-l va păzi în viața veșnică”, de aceea Sfinții Părinți spun că iubirea de sine este rădăcina și izvorul tuturor relelor și a patimilor, iar fără aceasta diavolul nu-i poate face omului nici cel mai mic rău! Cu suguranţă, atunci când este stăpânit de iubire de sine, omul se îndepărtează de Dumnezeu și adesea ajunge la deznădejde, la pierzanie și la cădere, asemănându-se în acest fel demonilor! Așadar, din cauza iubirii de sine, omul bolnav de putere, în loc să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu, se aseamănă demonilor, întrucât iubirea de sine a fost cea care a dus la căderea îngerilor și la transformarea lor în demoni.
Oamenii însetaţi şi bolnavi de putere nu pot să-L primească pe Dumnezeu în viaţa lor!
Omul însetat şi bolnav de putere din România, nu va înţelege niciodată că iubirea de sine duce la omorârea vieții reale, dar, mai ales a vieţii dumnezeiești, iar, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune în acest sens: ,,Cu adevărat înfricoșător lucru și mai presus de orice osândire este uciderea de bună voie, prin iubirea față de lucrurile stricăcioase, a vieții pe care ne-a dat-o Dumnezeu prin darul Sfântului Duh”! Deci, toți cei care preferă iubirea de sine, trebuie să fie cuprinși de frică, mai ales că iubirea de sine asociată cu puterea lumească înseamnă uciderea de bună voie a vieții dumnezeiești care sălășluiește în noi prin darul Sfântului Duh. În fine, iubirea de sine provoacă trândăvie, puțină credință și rătăcire în lupta duhovnicească, ceea ce înseamnă că o altă consecință a iubirii de sine a politrucului semidoct este trândăvia în lupta duhovnicească. Vedem de multe ori că nu avem dispoziția necesară pentru a ne nevoi, pentru a ne ruga, pentru a merge la biserică, pentru a ne face canonul duhovnicesc, dar, nu trebuie să-l copiem pe omul puterii lumeşti! În acest sens, Sfântul Grigorie Sinaitul, spune în traducerea Sfântului Nicodim: ,,Nimic nu face mai dezmățat, mai trândav, mai nesimțit și mai nerațional sufletul celui virtuos decât iubirea de sine, adică dragostea irațională pentru propria persoană, care este mama, cauza și hrănitoarea tuturor patimilor, deoarece ea preferă odihna trupului în detrimentul ostenelilor virtuții și consideră că este mai important a fi sănătos trupește decât truda de bună voie în slujba virtuții și sudoarea în împlinirea poruncilor. În acest fel, provoacă o stare de trândăvie și slăbiciune în sufletul omuui rătăcit, stimulând o stare de indiferență față de lucrările nevoinței, încât acesta devine ușor de învins”! În concluzie, lipsa credinței sau puțina credință și rătăcirea sunt consecințe ale iubirii de sine, mai ales pentru cei care sunt cu adevărat oameni trupești cu funcţii vremelnice și iubitori de sine, pentru că se transformă în robi ai plăcerii și ai iubirii deșarte. În unii ca aceștia se înrădăcinează pizma și nu primesc, nici măcar nu cred în harul Sfântului Duh, dar, nici nu pot vedea sau cunoaște pe Dumnezeu din cauza puținei credințe! Așadar, oamenii însetaţi şi bolnavi de putere nu pot să-L primească pe Dumnezeu în viaţa lor, întrucât propria lor persoană este dumnezeul lor. Poate, oare, iubitorul de sine să creadă sincer în Dumnezeu, dacă dumnezeul lui este propria sa persoană bolnavă de putere? Nu cumva acest lucru se petrece în zilele noastre? Această autonomie, acest duh al veacului acestuia care se traduce prin antropocentrism, politicianism şi un fals umanism, nu cumva își au rădăcina în faptul că omul se face pe sine însuşi dumnezeu?
Profesor dr. Vasile GOGONEA
