Dacă ne referim la Pericopa evanghelică a Duminicii a cincea după Rusalii, putem spune că în textele biblice, dar și mai târziu, în scrierile orientale, mormintele erau socotite locuri de care e bine să te ferești, pentru că sunt locuințele morților şi aduceau necurăție celor care se atingeau de ele, iar vizitele nocturne la morminte erau interzise. În parohia pe care o păstoresc, nu întâmlător, până azi s-a creat un fel de folclor negativ legat de cimitire și mersul prin ele, mai ales după apusul soarelui, deși tradiția curat creștină are o cu totul altă perspectivă. La noi, ortodocșii, există o slujbă de sfințire a cimitirului, care în traducere din grecește înseamnă «spațiu de somn», iar, terenurile ocupate de morminte, bisericește vorbind, sunt spații sacre și inviolabile, ca fiind pecetluite până la cea de-a doua Venire a Domnului. Germanii folosesc un cuvânt poate chiar mai potrivit ca sens pentru cimitir, anume «Friedhof», în traducere însemnând «curtea păcii», iar, această viziune creștină stă evident în antinomie, cu popularitatea crescândă a legendelor și a filmelor de groază cu fantome, spirite umblătoare și morți care părăsesc mormintele, mai ales că această nefastă tradiție este, cu siguranță, înrudită cu viziunea orientală antică legată de morți, despre care am amintit. Constatăm că Iisus Hristos este întâmpinat de doi demonizați care locuiau prin morminte și care au început să strige către El, de fapt nu ei înșiși, ci demonii care îi bântuiau. Aceștia Îl recunosc pe Iisus ca Fiul lui Dumnezeu, dar totodată, Îi reproșează că ar fi venit «înainte de vreme» ca să îi chinuiască. Aceasta înseamnă că demonii aveau cunoștință despre venirea lui Dumnezeu în lume, ceea ce echivala cu chinul și alungarea lor, dar nu știau timpul când Iisus ar fi urmat să vină. Sau de credeau că îl știu, atunci se înșelaseră, socotind că mai au o vreme de petrecut în lume, pentru a chinui și a-i înșela pe oameni. Întâmplarea este menită, nu să ne arate că Dumnezeu îngăduie sacrificarea animalelor în locul omului, ci, mai degrabă să susțină demnitatea omului și prețuirea de care el se bucură înaintea Creatorului. Pe de altă parte, se vede și modul cum ar acționa demonii cu noi, dacă le-ar fi îngăduit de către Dumnezeu, fiindcă, plini de ură, scopul lor e distrugerea cu orice preț, or, acest lucru nu se întâmplă cu oamenii, fiindcă pronia divină ne păzește de vrăjmașii nevăzuți. Aici poate fi amintit un fragment din cartea lui Iov, în care diavolul Îi cere lui Dumnezeu să aibă putere asupra acestui drept din Vechiul Testament, pentru a-i proba credința, iar Creatorul, în cele din urmă îi spune: „Îl dau în puterea ta! Numai nu te atinge de viaţa lui” (Iov 2, 6). Providența veghează așadar asupra oamenilor, protejându-i de răutatea cea mai mare, care e păcatul pierzării! Doar din relatările sinoptice de la Luca și Marcu aflăm de vindecarea miraculoasă, în timp ce aici doar e sugerată prin faptul că paznicii turmei fug în cetate și povestesc locuitorilor ceea ce s-a întâmplat cu cei doi care până mai adineauri le țineau calea și făceau drumul pe acolo imposibil de parcurs. Încheierea însă este marcantă: locuitorii ies în număr mare, chiar e vorba despre toată cetatea care Îl întâmpină pe Iisus, dar nu ca să Îl slăvească pentru vindecarea confraților lor sau pentru cuvintele minunate, așa cum făcuseră samarinenii amintiți în Evanghelia duminicii a cincea după Paști (Ioan 4, 5-42), ci, ca să Îl roage să plece. Teama față de puterea neobișnuită a Celui ce le stătea înainte, aceasta îi determină pe locuitori să Îl roage; în lipsa acesteia, probabil L-ar fi alungat pur și simplu. Pare-se că teama de demonizați era mai mică, din moment ce îi puteau evita și trăiau liniștiți în continuare, văzându-și de viața obişnuită! Dar, deodată păgubiți de turma de porci, care probabil constituia o valoare economică destul de mare, gadarenii Îi cer Domnului să îi lase în pace, iar, Domnul chiar îi ascultă, intră în corabie și traversează marea înapoi, întorcându-Se în cetatea Sa, adică în Capernaum. Credinţa în Dumnezeu ne invită apoi să fim atenți la modul în care ne adresăm Lui Dumnezeu şi semenilor. Nu suntem noi, oare, câteodată, aroganți, precum făpturile Tartarului, atunci când dialogăm cu Dumnezeu? Nu ne străduim noi, oare, mai degrabă să ne folosim de rugăciune ca de o negociere, în loc să ne lăsăm în Voia Lui Dumnezeu? Indiferent în ce postură ne-am afla, credincioşi, preoţi, primari sau funcţionari publici, important e să medităm la cele citite și, în măsura în care identificăm ceva din cele de mai sus, să ne schimbăm sufletul, spre a nu ajunge aidoma demonizaților, ori a oamenilor ținutului gadarenilor, care-I spun lui Hristos să plece de la ei. Cu ajutorul vorbelor de duh la nivel cerebral apare un scrurtcircuit, ca un fel de fulger care desface o reţea neuronală veche, prin care aveam anumite aşteptări şi atitudini care ne ajută să creem o reţea nouă de o altă frecvenţă şi de o altă vibraţie. Vorbele de duh au rolul de a ne ajuta să ieşim dintr-o atitudine distructivă, care aduce suferinţă şi să recreem o altă reţea neuronală a credinţei neclintite în Dumnezeu!.
Preot Paroh Ilie AMZUCU, Parohia Urdarii de Jos, Gorj
