La fel cum o simplă declaraţie de dragoste poate să rămână doar o înşiruire formală de cuvinte rostite cu buzele, dacă nu este acoperită şi de fapte, tot la fel purtarea unei cruci sau a unei cruciuliţe poate fi privită la nivelul unor deşarte nădejdi într-un soi de talisman sau chiar văzută ca o afişare a unui accesoriu la modă. Se poate ajunge până acolo unde să se împăuneze cineva cu purtarea unei cruci, redusă la statutul de decoraţie sau de trofeu de mândrie. De unde şi vorba amară: înainte se răstigneau tâlharii pe cruce, astăzi se mai întâmplă şi invers, să fie răstignită crucea pe pieptul tâlharilor. De multe ori le spun enoriaşilor mei din parohie când este ignorată puterea crucii sau chiar când este luată în derizoriu! Dragii mei, dragostea de Cruce îmi deschide Calea către Dumnezeu şi către inima aproapelui. Dragostea de Cruce este ca un leac pentru toate suferinţele şi neîmplinirile noastre! Dragostea de Cruce dă sens vieţii mele şi face din moarte un fel de vornicel care trâmbiţează lumii apropiata nuntă a sufletului meu cu Mirele ceresc. Rănit de această dragoste, mă vindec de toate rănile pe care mi le-a făcut lumea din jur sau pe care mi le-am făcut singur; cu propria rană pe rană călcând. Desigur, a preamări cinstirea Sfintei Cruci şi prin biruinţa ei asupra perşilor, pe vremea împărăţiei lui Heraclie (610-641), când perşii au cucerit Ierusalimul în anul 614 şi l-au jefuit, luând între alte odoare de preţ şi lemnul Sfintei Cruci şi ducându-l în capitala lor, la Ctesifon, când împăratul Heraclie a trecut la luptă necurmată şi a învins peste tot. Dar, să nu uităm că perşii au fost siliţi să aducă înapoi, la Ierusalim, lemnul Crucii, care a fost încredinţat, în anul 629, Sfântului Zaharia, patriarhul Ţării Sfinte, iar, în anul 633, împăratul Heraclie a mutat cea mai mare parte din lemnul Crucii, de la Ierusalim, în capitala sa, Constantinopol. De atunci, la Înălţarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie, se prăznuieşte şi această biruinţă a Crucii Domnului asupra perşilor. Dar, ca o putere definită a Lui Dumnezeu, Crucea rămâne una preacinstită şi păstrează în lume taina şi lucrarea ei, vie şi înveşnicită! De exemplu, Sfântul Atanasie cel Mare ne spune că Mântuitorul a ales Crucea drept Cale a jertfirii Sale, pentru că acesta era singurul fel de moarte în care trebuie să întinzi mâinile. Altfel spus, e un mod de a sfârşi îmbrăţişând şi adunând pe fiii lui Dumnezeu cei risipiţi! Iar, alegerea acestui fel de moarte a făcut-o Domnul pentru a ne dovedi, cât de mare este dragostea Sa pentru noi, creştinii şi pentru noi, românii! Dacă cineva străin de creştinism ar vrea să-i rezumaţi, într-o frază, care este credinţa creştinilor, este de ajuns să citaţi acest pasaj din Evanghelia lui Ioan, capitolul 3, versetul 16: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică!”. De aceea, merită să repetăm zilnic acest verset şi să medităm asupra lui, căci în el vom desluşi tot ceea ne trebuie pentru a ne mântui! Ca preot cu o pregătire de specialitate, ştiu că sunt trei lucruri, în esenţă, care se spun aici: unul face referire la trecut, altul la ceva prezent, iar altul ne vorbeşte de viitorul nostru, acel mâine care se vrea trăit. Atunci când citim că „Dumnezeu a iubit lumea” şi „pe Fiul Său Cel Unu-Născut L-a dat”, înţelegem că noi suntem creaţia lui Dumnezeu şi că, deşi am utilizat în mod greşit libertatea noastră, care este un dar divin, totuşi, Dumnezeu ne-a trimis pe Fiul Său pentru a ne izbăvi din umbra morţii şi pentru a ne arăta care este calea spre viaţa cea veşnică. Apoi, versetul are un verb la timpul prezent, căci ni se spune „oricine crede”, pentru că cel mai important lucru pentru noi este să credem în Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi la această credinţă este chemat omul, fără excepţie. Oricine, adică, şi cel drept, şi cel păcătos, pentru că nu păcatul, ci necredinţa poate obtura definitiv calea spre mântuire! Pentru păcat există antidotul pocăinţei, însă e nevoie de credinţă pentru a ne îndepărta de greşelile făcute. Al treilea aspect cuprins în acest verset face referire la răsplata primită de cei ce cred cu adevărat, pentru că aceia nu vor pieri, ci vor avea o viaţă veşnică. Totodată, nu ni se spune că nu vor pieri în sensul că nu vor muri fizic, ci, ni se spune că şi de vor muri trupeşte, sufletul lor va fi primit în Împărăţia Lui Dumnezeu şi la sfârşitul lumii va fi unit din nou, de data aceasta cu un trup nestricăcios, pentru a se bucura de viaţă veşnică! Ca preot de mir, pot confirma că Hristos nu a venit pe pământ, pentru a I se sluji, pentru a ne stăpâni, ci pentru a ne arăta iubirea Sa jertfelnică, pentru a ne dovedi că ne iubeşte cu adevărat, încât pentru noi se lasă răstignit pe Cruce. Aşadar, ce dovadă mai mare de iubire supremă poate primi cineva, decât aceea de a-şi da viaţa, iar, Iisus Hristos Şi-a dat viaţa, pentru ca nouă să ni se deschidă Calea vieţii veşnice. Să se întrebe fiecare dintre cei ce se consideră creştini, adică următori sau ucenici ai lui Hristos, oare, a meritat să facă această jertfă Domnul Hristos? Am adus noi ceva în propriile noastre vieţi, din momentul în care am conştientizat că pentru fiecare dintre noi, a gustat şi primit Domnul răstignirea, bătăile, spinii, cuiele, moartea? În concluzie, poate că Domnul Iisus nu ne cere să trecem şi noi prin astfel de chinuri, ci doar să primim această jertfă a Sa pentru noi şi copiii noştri! A trăi zi de zi cu Hristos şi pentru Hristos este o mucenicie, e o răstignire de bunăvoie a tuturor poftelor, gândurilor sau stărilor noastre, de dragul Lui. Deci, ca preot de mir, ca să primeşti îmbrăţişarea Celui de pe Cruce, trebuie să te sui, la rându-ţi, pe cruce, mai ales că Hristos Dumnezeu şi omul sunt două cruci îmbrăţişate, cerul şi pământul unite de o iubire fără prejudecăţi!
Preot Paroh Marin RUSU, Parohia Turcenii de Sus, Gorj
