Exersările po(i)etice ale lui Ion Popescu-Brădiceni, manifestate excesiv/ostentativ/polemic între deja canonicul postmodernism și excentricul transmodernism, anunță oarecum cu profit ieșirea din prescripțiile convenționale ale discursului livresc-fantasmatic adus subtil, din perspectiva semnificațiilor eliberate de conservatorism, în spațiul sacrosanct al unui dictus aforistic, detoxificat de ticurile și tiparele consfințite în exces în prozodia contemporană: „Eu, reîntors la Izvoarele Poeziei, îmi recuperez/ gândul-negând, redevenit accent de/ contemplație ori simplă trăire sub Jurământ./ Apoi îmi transcend ideile despre frumos/ și nu mai cobor de pe muntele înzăpezit/ și înghețat bocnă, unde reflectez în fine/ la celălalt eu zăcând la ocnă” (Un fantastikon la apogeu). Apetitul poetului pentru un praxis atipic, intens vizibil în volumul Meditații secrete (Editura Limes, Cluj, 2025), restituie literaturii un imaginar megasurrealist, lipsit de „oratorie goală” (Cum la filozoful grec), care confirmă daimonicul său har de a pune bazele, cu elocvență heracleitică, a ceea ce am putea numi, alături de el – ezoterezia, topos liric strict necesar proiectului de revitalizare transmodernistă, sub fasta influență a lui novum, a noii literaturii universale: „Prieteni, de vom fi tot împreună,/ de din priviri rostiți nu/ incantații ci peste verbe noi/ semnificații menite să depună/ mărturie că niciodată, în/ sfânta-mi misiune, nu v-am/ trădat, ci în comuniune/ creștină v-am vorbit îndeajuns/ Poet căutător de Alt Răspuns” (Poet căutător de alt răspuns), și: „Viața un mit e/ ce curge și el ireversibil ca și mine, poetul/ care voi a pune stăvilar trecerii, scriind/ cele de față: fragmente dintr-o posibilă/ măreață epopee citadino-hermeneutică;/ de profesie scriitor și doctor în litere și-n/ evoluția poesferei, devor cu plăcere,/ homeric și dantesc, baudelairean și/ poundian, fagurii cu miere./ liricoepică a Limbii Române” (Castorii, Serile la Brădiceni); sau: „Mi-s brav bibliocrat/ ce tot însemn din Cartea/ Naturii Mari Idei/ între discurs și limbă/ ce-ntruna se tot schimbă.// Semantice mistere/ ne-arată ce ascund/ și-ascund ce ne arată./ Arheii-s niște sfere/ ori aurul din prund/ de râu cu-antinomii.// Dar mi-s bibliodulul/ (sclav liber consimțit)/ din cea de-a șaptea castă/ din Bibliopolis/ iar rolul asumat/ mi-e de (re)cititor/ și cetățean pe viață/ al unei CĂRȚI TOTALE.// Dar eu voi scrie, iată,/ din nou și Iliada/ și Odiseea-n Cer:/ din Ezoterezia,/ stăpân și sacerdot” (Moștenitorul aezilor).
Prin provocările deschise asupra renaturalizării limbajului, Ion Popescu-Brădiceni răstoarnă, categoric, să fim în acord cu formularea lui Heidegger –, prin „simulacrizare”, mitosul originar al scriiturii în al cărei nucleu ideatic, dincolo de adaosul de stări sincretice, sunt decantate discursivități lirosofice în confruntare, rezumând astfel idiosincraziile unui eu straniu ce-și întrupează epic, într-o zare a clasicității eliotiene, imaginația izomorfică: „Cumva cu eul contorsionat în jurul propriei sineități/ devastate de monștrii insațiabili ai propriilor obsesii:/ Moartea, Nemurirea, Întoarcerea (cea din urmă nesigură pe iluzia Renașterii),/ Naratorul fotografiază dintr-o privire întreaga scenă ce i se insinuase/ ireală./ (…)/ Însă azi, peste acest imperiu stăpân mi-s eu, Ion Popescu-Brădiceni,/ frate-de-cruce cu naratorul invizibil dar guvernând peste/ teritorii ce trebuie urgent cucerite” (Poemul-capodoperă), și: „În seara aceasta, nici hiatul nu știe// să-mpartă în două paradigma târzie/ a Imperiului Liric. Are-n sine o formă// oarecum tranzientă, oarecum filodormă./ Și-ar vrea să vă fure cu tot cu idei.//Ah, tot ficțiunea este-al lumii temei,/ când vom evada din străvechea scriptură” (În seara asta); sau: „Iar eu, poetul epicureu,/ îmi las elogiile să se/ transfigureze în toiul celor/ mai invocate epifanii,/ în jerbele buchetelor de măslin/ cărora le va curge pe umeri/ trecutul meu strămutat în viitor” (Trecutul strămutat în viitor).
De fapt, obiectivul final al imageriilor lui Ion Popescu-Brădiceni, generând circumstanța acmeică a identității sale spirituale, este, într-un regim evolutiv de valori, înnobilarea ființei poeziei în special cu atemporalitate, acesteia din urmă fiindu-i specifice câteva trăsături definitorii: forța cathartică, viabilitatea motivelor lirice consacrate în poetica universală, eternizarea sensului ei pendulând „între ideea de moarte și viață” (I. Negoițescu): „Ca să poți scrie poezii trebuie/ să fi iubit mai întâi.// Să fi cutreierat toate ținuturile/ copilăriei.// (…)/ Să fi rătăcit beat de splendoare/ prin zăvoaie și prin vâlcele/ din paradisul cărora/ să fi contemplat/ marea de stele/ a cerului// Să te fi răsfățat/ în zori Diana de la Brădiceni/ cu-o poveste despre/ Orfeu și Euridice.// (…)/ Să te scufunzi pe urmă/ în Marele Mit/ al contopirii cu miresmele/ vântului, știind că/ vreun zeu se va fi cuibărit/ în sufletu-ți înrourat” (Cerul cum o apă.Marele mit al contopirii sublime), și: „Poezia-i de diferite tipuri./ Mai întâi e o negură compactă/ ca un munte de minereu./ Apoi ca o apă în care se reflectă/ un cer orb. Pe ea plutesc increatele/ entități. Dar Una Singură, cea/ a Creatorului, le hotărăște existența/ fizică. Imaginația-mi jucăușă le dibuie/ cu o dezinvoltură spontană, mereu în/ erecție, falusul. Ouroboros o contemplă/ fix, se teme de dânsa, îi cunoaște/ prea bine forța de penetrație și de/ înșurubare în arheii tot rotindu-i-se/ prin preajmă ca să roiască în/ cele din urmă, kairotici” (Cununa de spini); sau: „Stă poetu-n cugetare/ și dintr-o cutremurare/ trece prin portal și suplu/ se reîntregește cuplu.// Pe foița de hârtie/ a tot scris și ar mai scrie./ De și-ar face o țigară,/ fumul i-ar intra pe nară/ și tot lui i-ar, vai, dictare/ strofele imaginare” (Interjecția nesuprimată).
Dincolo de substratul erosului întruchipat într-un logos heracleitic și de profunzimea semnificațiilor, poezia lui Ion Popescu-Brădiceni oferă, inițiatic, un adevărat cod de descifrare a misterelor lumii și ale sinelui auctorial. Așadar, poemele din volumul Meditații secrete fixează, imprevizibil, în reflexiva urzeală a simbolurilor epicolirice, subordonate tematic exigențelor transmoderniste, imaginile dinamice ale realității existente în calea devenirii, accetuându-le pronunțat nota de autenticitate. Hotărât lucru, ficționarul Ion Popescu-Brădiceni deschide acum un portal energetic spre un univers mirabil, abisal, din care extrage ambițios, într-o multitudine de registre stilistice, înțelesurile existențiale ale unui limbaj ludic, inedit, aparent abstrat: „Pentru fiecare zi ce trece/ Moara de Grâne și Poezie de la/ Brădiceni e ca o mașină a timpului./ Și, cum aud Râul acesta metafizic/ curgând, mi-l închipui pe/ Heraclit frate de cruce cu Setilă./ Dar dacă apa lui e sângele meu/ cel de după moarte? Ies în Poarta/ de la drum. Cine-o deschisese? Vreuna/ dintre prințese? Nu-mi aduc/ aminte. Eul cel din oglinda din/ camera cu ladă de zestre e/ sătul de conviețuirea cu dublura/ sa cea muritoare din real?/ Am să-i arăt eu lui: o să asmut/ steaua mea din cer asupra-i/ la azimut. Atunci să-l văd!/ Cum se transmută într-o poveste” (Cu Urmuz de braț – într-o mașină a timpului), și: „De-a pururi enigmatici,/ estimp o să vânăm mistreți sălbatici./ Iubirea de cunoaștere-i un vis/ sacrificat, un àrcho-n care ni-s/ atât de clare, cu structuri de phyo,/ texte-apocrife. Și ne-om spune «adio»/ pe coastele-Anatoliei. Cu drumul/ cel nou ne-om învățare viziunea/ să săvârșească ea abluțiunea/ în luminișul cu ființa-n cumul” (Cumul); sau: „În zori un pahar cu ambrozie/ drept leac preventiv împotriva/ morții. Clepsidra cu nisip întoarsă/ ca să-mi rezerv timpul întru întoarcere./ Apoi cana cu ceai de tei ori de/ mentă și izmă. Masa de scris, scaunul/ mereu în centrul odăii de la drum:/ în toiul anotimpurilor calde, transfigurate./ Afară-i Râul, curge heraclitic, ducând/ în apele-i cristaline toate melancoliile/ mele afurisite, date la (con)topit,/ fierarului din capul Brădicenilor:/ Ultimul Alchimist al acelui sfârșit/ de secol, tare ca o stâncă/ ori ca voința cavalerilor templieri. Îmi/ amintesc de Cartea începută ieri, de citit în ediție/ bilingvă (româno-franceză) cu poemele/ lui Charles Baudelaire traduse în românește de/ Tudor Arghezi și alții mai însemnați” (Poemul orfic).
Preferința hermetistului de a ieși din clișeu exersând o altfel de rostire decât a generaționiștilor săi, ilustrează pregnanța cu care impune/solicită, pur și simplu, o întoarcere bine rânduită a discursului (desigur, sprijinit de o incontestabilă reinventare a realității), la „vocea” în surdină, derizorie, a strigătului reverberat în ecouri „ca zeul să-l audă într-un sfârșit” (Noesis și Poiesis. Eroul), predestinat să dea vigoare poeziei trasmoderniste: „Poem să fie? Sau baladă?/ Cădea-va cea dintâi arcadă?/ Dar cea de-a doua ce ascunde?/ Ce zei mai zac în hău de unde?// Palatu-i de mărgean și frige:/ de-l tot străbat în catalige./ Iar în poem insinuantă/ ideea lunecă-ntr-o fantă// înspre pupila-mi sângerie./ Deci meditație să-mi fie/ textul de față? Cine știe?// În țesătura străvezie/ sunt acuzat de erezie./ Ah, (ș)coala asta de hârtie…! ” ([Ș]coala). Toate aceste previzibile ecuații pot să justifice amurgul postmodernismului și prezența benefică în poetica noastră actuală a fenomenul de ocultație intrat, de ce nu?, sub incidența persistentă/concretizantă a retoricii constrânsă să accepte, indiferent de riscuri, coabitarea sacrului cu profanul, a dionisiacului cu apolinicul, întru desăvârșirea unui imaginar expresionist în care însăși gesticulația lirică, fiind „dispusă la revelații”, anunță obsesia autorului de a se distanța de decandența stilurilor trecute se pare în desuetudine. Această acceptabilă alternativă propusă de Ion Popescu-Brădiceni e plină de rațiune întrucât în scrisul său sunt infuzate, cum se constată, într-o percepție sincretică, aluviunile unui limbaj-palimpsest, a unor stări și trăiri anacronice „strict/ necesare Căii transmoderniste a Viitoarei/ Literaturi” (Reînvierea poeților). Din acest punct de vedere asistăm la o situare peremptorie a efectelor disoluției la care, într-o acceptare deloc anarhică, este supus verbajul poetului, să observăm, substanțial înțesat în sintaxa poetică/ezoterică a transmodernismului: „Și-n această revelație stranie/ aedul, bietul, tulburat de antimetafizica/ sonoră a Genezei, își frânge condeiul/ în două – în trei. Beiul, tovarășul meu/ de călătorie pornit spre Mecca, o să-mi/ releve, la fiecare popas, viitoarele mele/ reîntrupări. Rapsodul o să declame o epopee/ care-o să inunde fluvii și mări… Desigur/ e rândul meu să-mi asum jertfa./ În definitiv, orice viață devine poveste” (Povestea vieții), și: „Îmi fuge gândul/ la mandale., la monade și la bisericuțele/ de lemn din Maramureș și din Gorj./ Muntele de nostalgie se năruie, deși/ zeii iconoclaști mi-s tovarăși. Arcașii/ cu care vânez iluzii când se plictisesc/ caută Poteca întortocheată. Șeful/ lor, Orlando Ereticul, îmi tot spune-o poveste/ al cărei erou a fost cândva în Imperiu./ Fratele meu, Dezideriu, le reiterează-n/ context pe măicuțele de la monastire,/ în timp ce-n spațiotimpul irealității/ profilurile chiliilor par niște cochilii/ de porțelan. Mai presus de fire,/ Idealul îmi fură corpul, văduvindu-mă/ de proiecția lui în Absolut” (Idealul); sau: „Învățații-mi permit/ să-mi transform visul/ într-o a doua lume/ proprie nouă, celor trăitori în Ezoterezia,/ în care devine vizibilă/ doar în oglinzi de rouă./ Pe cea dintâi a creat-o Dumnezeu,/ pe cea de-a doua tot Dumnezeu,/ dar în vis./ Pe cea de-a treia a creat-o omul,/ pe cea de-a patru tot omul/ dar desigur tot în vis,/ pe cea de-a cincea a creat-o poetul/ (și el ambițios, de asemenea în vis), pe cea de-a șasea a plăsmuit-o profetul/ însă, bineînțeles, în viziuni,/ așa cum, din start, v-am prezis/ și apoi v-am povestit/ la un foc dintr-un brad întreg” (Primitive utopii).
(Va urma)
Florian COPCEA
