-V.G. Sfinte Părinte Arsenie de la Prislop, ştiu că păcatul de neiertat este hula împotriva Duhului Sfânt, dar, în zilele noastre atât de tulburi, care mai este atitudinea oamenilor unei lumi debusolate faţă de darurile Duhului Sfânt?
-Sf. A. Dacă s-au restrâns darurile Duhului Sfânt, dacă înșiși credincioșii găsesc că puterile nu mai au rost în sprijinul credinței, e semn că ne-am depărtat de Dumnezeu și că nu mai avem știința mântuirii, ci duh de toropeală!
-V.G. De unde vin toate relele lumii de astăzi?
-Sf. A. Din noaptea neştiinței şi a lipsei de sfat vin toate relele care îi chinuiesc pe oameni, păcatele care întunecă vremile şi încruntă pământul, căci de cârma minții atârnă să rotunjim Calea!
-V.G. Sfinte Arsenie Boca, cum putem şti, când a început viaţa noastră şi unde se termină ea?
-Sf. A. De unde am plecat, acolo să ne străduim a ne întoarce, căci, după duh, omul este făptură cerească. El poate primi darul dumnezeiesc al mântuirii care trebuie să fie şi roada cunoştinței, voinței, ostenelii şi dragostei sale!
,,Viața sfinților este tainică”!
-V.G. Mă faci să mă gândesc mereu la filosofia vieţii, la cea mai înaltă filosofie, care este gândul la moarte, aşa cum spune Sfântul Ierarh Vasile cel Mare!
-Sf. A. Filosofia a primit din patrimoniul revelației doar personalismul și libertatea, iar, aceasta din urmă, adică, libertatea, ar fi un dar special al lui Dumnezeu dat omului , ca prin darul libertății de conștiință, el să crească până la desăvârșire, nu să cadă în haos, în păcatul hulei împotriva Duhului Sfânt! Pentru că, liberi fiind, oamenii se pot pune și împotruva lui Dumnezeu, iar, la acest punct de cumpănă, libertatea se piede! Răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu e retragerea Duhului Sfânt si cufundarea conștiinței în întunericul orgoliului luciferic! De aceea, filosofia vede persoana omenească doar în cadrul naturii decăzute, fiindcă, persoana nu are în filosofie perspectiva transcendenței, încă nu e văzută în lumina învierii!
-V.G. Ce îmi poţi spune despre natura pătimitoare a firii omeneşti?
-Sf. A. Din moarte, adică din sfârșitul naturii decăzute a omului, Iisus a îndreptat trăsătura pătimitoare a firii prin nestricăciunea voinței sale libere, făcând, din sfârșitul trăsăturii pătimitoare, începutul prefacerii spre nestricăciunea cea după fire!
-V.G. Totuşi, din această natură pătimitoare vorbim despre viaţa sfinţilor!
-Sf. A. Viața sfinților este tainică! Departe de ei gândul de a-și afirma în vreun fel sfințenia, căci ei se smeresc! Însăși credința este un dar al Duhului Sfânt, iar, unde acest dar nu este, nu este nici afirmarea existenței sufletului indepentent de trup și de moartea acestuia! În creșterea lor spre desăvârșire, oamenii sunt călăuziți de mâna nevăzută a Mântuitorului care îi îndrumă prin preoți, ucenicii Săi văzuți, trimişi de Iisus în fiecare rând de oameni!
-V.G. Care este semnul deosebit prin care vedem dacă urmăm calea mântuirii?
-Sf. A. Fiul (a doua față a lui Dumnezeu) S-a făcut om desăvârşit, afară de păcat, şi ne-a arătat cărarea. Calea mântuirii e chiar cărarea pe care a mers Dumnezeu Însuşi ca om adevărat, făcându-ni-Se pildă întru toate şi mergând cu noi, cu fiecare dintre noi, în toate zilele noastre. Căci Dumnezeu Însuşi şi cu sfinții săi, îi întovărăşeşte nevăzut pe oameni, mai ales că porțile Bisericii lui Hristos rămân mereu deschise şi primitoare pentru cei care se întorc din povârnirea pierzării într-o cale nouă, calea mântuirii!
,,Dumnezeu este alături de noi în tot ceea ce întreprindem”!
-V.G. Sfinte Părinte Arsenie, cum se rătăceşte mereu «turma» oamenilor necredincioşi, a celor care nu iubesc adevărul?
-Sf. A. Turma oamenilor necredincioşi, gura satului sau gura vecinilor care orice ticăloşie îți iartă, dar nu te iartă nicidecum dacă le-o iei un pas înainte şi te faci mai bun, ei, bine, oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni! Bunătatea ta îi arde şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase, ba că te mândreşti, ba şi alte ponoase îți mai aduc, pentru că în toate vremurile, mereu au fost împrejurări în care a spune adevărul şi a propăvădui îndreptarea, îți pot pune viața în primejdie de moarte!
-V.G. Dumnezeu ne citeşte adâncurile inimii, dar, nu ne spune niciodată acest lucru!
-Sf. A. Aceasta arată măreția lui Dumnezeu și adeverește că nimic nu-L împiedică a cerceta pe oricare om! El îi cercetează pe cei ce sunt sfințiți din pântecele maicii lor, asemeni Sfântului Ioan Botezătorul sau Sfântului Ioan Evanghelistul, însă, nimic nu-L împiedică să scoată oameni vrednici din cei nevrednici și să-i arate oameni mari tămăduindu-le rănile lor cele multe. Cei ce primesc har după ce au fost răniți de păcat, sunt în stare să prețuiască mai mult harul, să se smerească pe ei înșiși, să aibă o mare recunoștință și să înainteze cu pași mari. Chiar și Sfântul Ioan Scărarul spune: «Cine este mai mare, cel ce nu a păcătuit niciodată sau cel ce a păcătuit, s-a pocăit și s-a întors pe calea cea dreaptă? Mai degrabă al doilea, după chipul Celui ce a murit și a înviat pentru mântuirea noastră». Domnul, de fapt, îi provoca pe iudeii care pretindeau a fi poporul ales al lui Dumnezeu, dovedindu-le că avea puterea să ridice fiii lui Avraam din pietre, din vameși și desfrânate, ridicând chipuri ale Sale din «pietre» trupești.
-V.G. Lepădarea de sine poate să definească smerenia noastră?
-Sf. A. Da, pentru că în smerenie se află o lepădare de sine care îl pregătește pe om să primească iubirea dezinteresată a lui Dumnezeu, care mântuiește și desăvârșește. În schimb, mândria este egoistă, iar egoismul nu poate nici iubi, nici avea comuniune cu ceilalți, nici nu poate primi Duhul! Mândria se simte amenințată de smerenie, pentru că smerenia este lumină, și ce părtășie poate avea lumina cu întunericul mândriei? Lumina smereniei descoperă tăcut întunericul mândriei, și din această pricină fariseii se simțeau amenințați de prezența lui Hristos, care era pentru ei o judecată fără cuvinte.
-V.G. Sfinte Părinte, ai atâta înţelepciune încât mă cufund în tăcere, dar, spune-mi, te rog, cum a rămas Dumnezeu nealterat şi viu în credinţa sfinţiei tale?
-Sf. A. Dumnezeu este alături de noi în tot ceea ce întreprindem, dacă avem credinţă, pentru că nici unul dintre noi nu primeşte de la Dumnezeu o cruce mai grea decât cea pe care o poate duce. Şi să nu uităm că Dumnezeu nu ne cere minuni! Acelea le face El!
-V.G. Prin ce ne dovedim că suntem creştini?
-Sf. A. Creştini suntem într-o permanentă luptă cu lumea, cu trupul şi cu diavolul. Cei ce umblă după plăceri de orice fel, nu vor scăpa de primejdie, căci sub orice plăcere se ascunde un şarpe. Numai atâta mângâiere putem aduce între oameni, câtă amărăciune putem să bem în locul celor ce vrem să-i mângâiem!
-V.G. Care este momentul în care aflîm că ne-am lepădat de lumea păcătoasă?
-Sf. A. Lepădarea de lume are două trepte. Întâi ne lepădăm de lumea din afară şi de tot ce ne-ar putea ţine legaţi de ea. În al doilea rând, ne lepădăm şi de toate asemănările noastre lăuntrice cu lumea. Îndrumările recomandate călugărilor pot fi de folos şi creştinilor în general!
-V.G. Sfinte Părinte Arsenie de la Prislop, cu mai bine de doisprezece ani în urmă, atunci când am venit la mănăstire şi ţi-am văzut mormântul, m-am simţit atât de singur şi am avut revelaţia limitelor mele de a te vedea mai aproape!
-Sf. A. Era bine atunci, că scăpai de lumea asta!
Profesor dr. Vasile GOGONEA, Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, Filiala «Jean Bărbulescu» Gorj-Mehedinţi
