Există imagini care spun mai mult decât o mie de discursuri. Una dintre ele este România, o țară care stă pe cărbune, gaze naturale, hidrocentrale și reactoare nucleare, dar care ajunge să privească spre alte state pentru a-și asigura energia în zilele dificile. Este imaginea unei administrații care a reușit performanța de a transforma o țară bogată în resurse într-una dependentă de importuri.
Și atunci apare întrebarea pe care milioane de români și-o pun: noi cu cine suntem în război? Ucraina luptă de ani de zile pentru propria existență. Centrale bombardate, linii electrice distruse, orașe întregi rămase fără curent. Totuși, România ajunge să discute despre sprijin energetic venit dintr-o țară aflată sub atac. Cum este posibil? Cine ne-a bombardat nouă minele? Cine ne-a demolat termocentralele? Cine ne-a obligat să renunțăm la capacități de producție înainte de a construi altele?
Răspunsul nu vine din afara granițelor. El se găsește în birourile în care s-au semnat decizii fără să existe alternative reale.
Ani la rând, Complexul Energetic Oltenia a fost rezerva strategică a României. În fiecare iarnă grea, în fiecare perioadă de secetă, în fiecare moment în care hidrocentralele produceau mai puțin sau vântul înceta să bată, grupurile pe cărbune au intrat în funcțiune și au ținut sistemul energetic în echilibru. Fără minerii și energeticienii din Gorj, România ar fi traversat momente mult mai dificile.
În loc să modernizeze aceste capacități și să construiască altele noi înainte de închiderea lor, statul a ales calea cea mai simplă: reducerea producției și amânarea investițiilor. S-au promis centrale pe gaze, reactoare nucleare, mii de megawați din surse noi și locuri de muncă pentru Gorj. Au trecut anii, iar multe dintre aceste promisiuni încă așteaptă să devină realitate.
Între timp, România importă energie, iar românii plătesc. Facturile cresc, industria își pierde competitivitatea, iar economia devine tot mai vulnerabilă. Nu lipsa resurselor este problema. România are resurse. Lipsește administrația capabilă să le transforme într-un avantaj.
Gorjul cunoaște cel mai bine prețul acestor decizii. Mii de familii au trăit din minerit și energie. Mii de locuri de muncă au dispărut, iar în locul lor au rămas promisiuni și proiecte care avansează mult prea încet. Fondurile pentru Tranziția Justă ar fi trebuit să creeze o nouă economie. Până astăzi, ele nu au reușit să înlocuiască ceea ce s-a pierdut.
Energia nu este doar o marfă. Este independență. Este securitate națională. Este șansa unei economii puternice. O țară care nu își poate asigura singură energia își pierde o parte din suveranitatea economică.
Poate că, înainte de a întreba cine ne poate ajuta, ar trebui să răspundem la o întrebare mult mai incomodă: cine a stins lumina României? Fiindcă răspunsul nu se află la Kiev, la Bruxelles sau în altă capitală. Răspunsul trebuie căutat aici, acolo unde ani la rând s-au luat decizii fără să existe o strategie capabilă să protejeze interesele energetice ale României.
Dragoș Ionică
