Există oameni pentru care scrisul nu este o ocupație, ci o formă de a rămâne aproape de sine. Pentru Ioana Burghel, poezia a fost prezentă încă din anii de școală, iar mai târziu, cu discreție și perseverență, a devenit un drum literar care a adunat până astăzi numeroase volume de poezie, colaborări cu reviste și, mai nou, un debut în proză. Între cifrele profesiei de economist și libertatea cuvintelor, între Motru și Glogova, între prezent și lumea pe care o poartă în memorie, Ioana Burghel își construiește propriul echilibru. Nu își revendică statutul de mare scriitoare și nu vorbește despre literatură cu solemnitate. Spune, simplu, că scrisul o ajută „să fie ea”, să-și depășească temerile, să-și umple golurile și să facă lumină acolo unde nu există.
* Pentru început, să călătorim la Glogova, locul care ți-a devenit, în timp, spațiu al memoriei și al inspirației. Ce înseamnă Glogova pentru scriitoarea Ioana Burghel?
Răspuns:
Păi, de la sfârșitul anului 2012, Glogova a devenit casa mea și a familiei mele, a mea și a soțului meu, mai exact, pentru că cei doi copii ai noștri și-au prins propriile rădăcini prin alte părți, dar Glogova, acum, e „acasă” și pentru ei, și pentru nepoți, atunci când vin. Nu știu dacă locul ne-a ales pe noi sau noi am ales locul. Poate și una, și alta. Înseamnă „Acasă”, cu tot ceea ce cuprinde asta. E o zonă foarte frumoasă, cu oameni buni, harnici, cu încărcătură istorică, o zonă despre care știam multe înainte să decidem că vrem să ne stabilim acolo.
Ținând cont de faptul că o mare parte din copilărie am fost o „nomadă”, mi-am dorit mult o casă pe pământ, un „ceva” al meu, al nostru, mi-am dorit să prind undeva rădăcini. Mărturisesc că nu e deloc ușor, e multă muncă, uneori te simți copleșit, dar e și foarte frumos, îți iei foarte multă energie pozitivă din tot ceea ce te înconjoară.
* Ești „vecină de sat” cu maestrul Nicolae Dragoș, una dintre personalitățile importante ale literaturii române contemporane. Cât de mult a contat pentru tine să crești într-un asemenea spațiu cultural și ce înseamnă această apropiere de un nume atât de important?
Răspuns:
A fost o mare, mare bucurie să descopăr că sunt „vecină de sat” cu maestrul Nicolae Dragoș și soția domniei sale, actrița Mariana Cercel, doi oameni absolut minunați. De altfel, maestrul Nicolae Dragoș, cu mulți ani în urmă, mi-a acordat un premiu pentru poezie, mi-a dăruit o carte, „Colivia cu păsări”, și mi-a dat, încă de pe atunci, multe sfaturi de care am ținut cont.
E important ca un scriitor de calibrul domniei sale să-ți aprecieze scrierea, să scrie despre tine, să te sfătuiască. Totodată, m-a prezentat comunității de aici și asta, desigur, dă greutate oricărui nume. Din păcate, datorită activității mele profesionale, nu ne întâlnim foarte des, mai mult pe la puținele evenimente literare care se desfășoară în zonă.
* Ai început să publici poezie încă de pe băncile școlii. Îți amintești care a fost primul moment în care ai simțit că poezia nu este doar o pasiune trecătoare, ci o parte din tine?
Răspuns:
Nu știu dacă a fost un moment anume. Am scris întotdeauna așa cum am simțit, când am simțit. Nu sunt tributară nici curentelor, nici normelor literare, mi-am luat această libertate de a scrie așa cum cred eu. Uneori am făcut pauze lungi, dar atunci când am revenit, era tot acolo, mă aștepta, și cred că am avut nevoie mereu de asta. E mai mult decât o terapie.
Fără să țin în mod special să demonstrez ceva cuiva, să mă exprim prin scris a fost și va fi mereu parte din mine.
* Ai ajuns astăzi la șapte volume de poezie, iar anul acesta ai făcut un pas important, debutând în proză. Ce te-a făcut să treci de la rostirea concentrată a poeziei la spațiul mai larg al prozei? Titlul Magia unei lumi amputate este puternic și provoacă, încă de la prima întâlnire, întrebări. Ce înseamnă, pentru tine, „amputarea” din titlu?
Răspuns:
Sunt opt volume de poezie, cu volumul de coautor tradus în limba albaneză de scriitorul Baki Ymeri, cel care este și coautor. Am scris proză întotdeauna, însă m-am hotărât destul de greu să o public și aici revenim la maestrul Nicolae Dragoș, care, citind-o, a insistat foarte mult să fac acest lucru. Este un volum de proză scurtă. E ceva ce vine din trecut, din ceea ce am auzit sau am traversat de-a lungul vieții. O parte. Titlul poate fi provocator ori șocant, dar e în concordanță cu ceea ce se regăsește în paginile cărții. „Amputarea” din titlu se referă, de fapt, la dispariția unei mari părți a satului românesc așa cum l-am cunoscut eu, la forma lui, arhaică, simplă, curată, o lume care nu mai există decât, pe ici, pe colo, în amintirile celor din generația mea, a ta și a încă vreo două, trei, după noi. La dispariția firescului, a sentimentelor, de multe ori a umanului.
Să scrii în proză nu e deloc confortabil! E mult mai greu decât în poezie dacă ții cont (și trebuie să ții!) de toate numele mari de la noi și din afară! Ești obligat, cumva, să fii bun, să fii de acolo, să găsești exact formula potrivită care nici să nu îngreuneze scrierea, dar nici să o facă schematică. Când cititorul deschide cartea ta, el trebuie să se transpună în pielea personajelor, să intre în lumea aceea, să o înțeleagă în toate sensurile ei.
M-aș bucura să știu că am reușit asta, măcar într-o mică măsură.
* Poezia și proza sunt două forme diferite de a spune adevărul despre lume. În care dintre ele simți că te regăsești mai deplin astăzi?
Răspuns:
În amândouă! În proză există, ce e drept, o mai mare libertate de a crea imagini, de a transmite, de a construi lumi și universuri, de a creiona personaje și de a reda trecutul și prezentul, cu toate acestea, eu revin constant la poezie. Nu cred că este slăbiciunea mea; este ceea ce mă definește, definește eul meu interior, cu toate spaimele și fericirile lui, cu frica de a nu mă pierde. Poezia este o altă lume, o lume pe care îmi place să o răstălmăcesc, să-i găsesc valențele, să-i cotrobăi prin toate cotloanele. Eu nu sunt definiția Poeziei, dar îi sunt un veșnic ucenic, fără pretenția de a-mi fi depășit și de a-mi depăși condiția.
* Ai colaborat de-a lungul timpului cu numeroase reviste literare. Cât de important a fost pentru formarea ta ca scriitoare, dialogul cu revistele, cu ceilalți autori și cu lumea literară?
Răspuns:
Este foarte important pentru că în acest mod poți să afli cam pe unde te situezi, să-ți dai seama, nu neapărat de valoarea ta (deși asta nu e de neglijat!), cât mai mult de faptul că drumul acesta, deloc ușor, pe care tu calci astăzi este un drum în care urma nu trebuie să rămână în praf, ci trebuie să rămână întipărită, pentru totdeauna, în coastele drumului! Este important să mă întâlnesc cu scriitorii, să schimbăm impresii, cărți, idei, să discutăm despre tot ceea ce cuprinde lumea literară în general, plusurile și minusurile. Este important să citesc revistele, să văd cum scriu ceilalți autori, să pot să compar.
Toți marii scriitori s-au format urmând niște tipare ale înaintașilor până când și-au descoperit propria voce și propriul ritm. Toate acestea, cumulate, au ajutat mult la formarea mea.
* Ești, prin profesie, economist. Cum se întâlnesc în tine omul preocupat de cifre și omul preocupat de cuvinte? Se completează aceste două lumi sau, uneori, se află în conflict?
Răspuns:
Zona aceasta a cifrelor te face să ai o anumită rigurozitate, nu te pune în conflict, dimpotrivă. Nu amestec profesia cu preocupările mele literare. Sunt două paliere pe care pășesc în mod diferit. Cuvintele mă ajută să mă exprim, să mă fac înțeleasă atunci când explic ceva legat de profesie. Profesia mă ajută să-mi păstrez echilibrul și să rămân cu picioarele pe pământ.
* Îți împarți timpul între serviciul aflat la câțiva pași de Motru și casa din Glogova, aproape de vestita Culă a Glogovenilor. Există locuri care nu sunt doar locuri, ci adevărate depozite de memorie. Ce povești îți spune Glogova atunci când te întorci acasă?
Răspuns:
Glogova nu este doar un loc, Glogova a devenit, așa cum am spus și mai sus, „Acasă”. Este locul din care ne luăm energia, puterea de a continua, locul care îmi reamintește trecutul, istoria aceasta grea, ce s-a scris și trăit pe aceste meleaguri de poveste. Cula Glogovenilor nu este doar o casă veche sau un muzeu, este o filă din istoria acestor locuri și avem datoria să nu uităm asta!
Sunt multe, multe povești! De la cele cu uriașii trăitori pe aceste meleaguri, până la revoluția lui Tudor Vladimirescu și toate cele ce-au urmat.
* Într-o epocă în care totul se consumă repede, literatura cere răbdare, timp și reculegere. Mai are astăzi poezia puterea de a opri omul din alergare? Ce înseamnă pentru tine cititorul? Scrii pentru tine, pentru ceilalți sau undeva la mijlocul dintre aceste două nevoi?
Răspuns:
Eu cred în Poezie și în forța ei de a schimba lumea, percepția asupra lumii și a realității. Va veni un timp în care omul se va opri și se va întreba ce face, încotro și după ce aleargă, cât câștigă și cât pierde sufletește. Se va întoarce la rădăcini, la esență, se va căuta prin tot noianul acesta de experimente, aplicații, mediul virtual.
Cititorul este personajul care deține, inconștient, puterea. Din păcate, la acest moment nu mai există un exercițiu al cititului, cititorul, cumva, și-a pierdut această capacitate și dorință de a citi, și aici nu mă refer la cititorii avizați, la cei care activează în zona aceasta, mă refer la omul normal, obișnuit, care provine din medii diferite, cu profesii diverse. Se scrie și foarte, foarte mult, după ’89 a fost o „explozie” de scriitori. Cineva spunea că sunt mai mulți scriitori decât cititori! Parțial adevărat! Asta a dus la un dezechilibru și, pentru că cititorul, la un moment dat, n-a mai găsit punctul de sprijin, a abandonat lectura și a început să pună etichete nefavorabile scrierilor și autorilor, i-a băgat pe toți în aceeași oală, ca să zic așa.
Eu cred cu tărie, însă, că lucrurile se vor așeza în matca lor corectă, că acest timp care ne consumă pe dinăuntru și pe dinafară va trasa, în viitor, liniile unei străzi pe care modelele adevărate, cărțile de valoare, tot ceea ce merită cu adevărat va fi reașezat la loc de cinste. Trebuie!
În altă ordine de idei, îmi place să cred că, din moment ce am pornit pe drumul ăsta, scriu și pentru alții, dar o fac în primul rând pentru mine, e modul meu de a evada din realitate în coala de hârtie, de a mă descoperi pe mine și de a aduce la suprafață ceea ce m-a format ca om. Dacă se întâmplă ca acest lucru să placă și altora, înseamnă că nu terorizez hârtia degeaba și sacrificiul copacilor nu este în zadar.
* După șapte volume de poezie și un debut în proză, simți că te-ai apropiat de scriitoarea care ți-ai imaginat că vei deveni la începutul drumului? Există o temă, o obsesie sau o întrebare care revine, într-o formă sau alta, în cărțile tale?
Răspuns:
Să ne înțelegem! Eu nu mi-am imaginat niciodată că o să fiu scriitoare! Eu am vrut să fiu judecător! Să fac dreptate! Și azi, comparându-mă cu alți scriitori pe care i-am întâlnit de-a lungul vieții, mi se pare că sunt foarte mică. Și sunt! Eu am scris și scriu pur și simplu. Prin scris îmi depășesc teama, îmi umplu golurile, fac lumină acolo unde nu există.
Sunt multe „de ce-uri” în viața mea! În mare parte, cărțile mele sunt eu și n-aș schimba asta!
* Ce te poate face astăzi să iei condeiul în mână? O amintire, un om, o întâmplare, o nedreptate, un loc sau, pur și simplu, o emoție? Cei dragi îți împărtășesc pasiunea de a scrie?
Răspuns:
Nu știu. Oamenii pe care îi întâlnesc, poveștile lor, poveștile mele, locuri, fapte, toate. În toate există un filon pe care trebuie, cu măiestrie, să-l șlefuiești.
Cu ai mei rar se întâmplă să discut despre scris și asta din cauza mea, nu a lor! Ei nu se manifestă, se bucură dacă am succes, se întristează dacă lucrurile nu-mi sunt favorabile, dacă cineva spune, cu rea-intenție, ceva rău de mine ori de ceea ce scriu. În felul lor, ei mă susțin. Sunt bucuroși când am o carte nouă și o cer, cu autograf, pentru prietenii lor. Nu mă laudă, nu comentează în niciun fel.
Fiica și sora mea urmăresc cu mai multă atenție și îmi spun dacă ceva nu li se pare în ordine. Soțul mă mai însoțește pe la evenimentele culturale la care sunt invitată și care sunt mai departe, e șoferul și „paznicul” meu. Suntem căsătoriți de peste treizeci și opt de ani, deci a știut ce a luat (glumesc)! Mă susțin și, cumva, cred că sunt mândri de tot ceea ce realizez.
* Dacă ar fi să alegi câteva cuvinte pentru a defini parcursul tău literar de până acum, care ar fi acestea? E fericită Ioana Burghel atunci când scrie?
Răspuns:
Aș spune simplu: „Mai e mult până departe!” Nu știu dacă sunt fericită când scriu. Știu doar că prin scris pot să fiu eu. Acolo pot să fiu și tristă, și fericită, să-mi re-creez lumea.
E o oglindă în care privesc zilnic și descopăr altceva.
* Ce urmează după Magia unei lumi amputate? Te întorci la poezie, continui proza sau lași povestea să decidă singură în ce formă va veni?
Răspuns:
Nu știu. Las lucrurile să curgă firesc. Am în lucru un volum de poezie, un altul trimis spre analiză, o să revin și la proză, poate chiar o să termin de scris romanul pe care l-am început de multă vreme. Timpul va decide ce și cum.
* Ai păstrat în scrisul tău ceva din eleva care publica poezie încă de pe băncile școlii? Dacă ai putea să-i transmiți un gând Ioanei Burghel de la începutul drumului literar, celei care scria poezie pe băncile școlii, ce i-ai spune?
Răspuns:
Mi-am păstrat sufletul și, în continuare, încerc să nu-l pierd. Poezia nu se poate scrie fără el. Cea care a scris în școală era eleva Ioana Ciobanu. Între timp, a crescut, a citit, a luat act de lumea din jurul ei, a căutat să o descifreze și să-i dea un sens. I-aș spune să meargă pe drumul ei, așa cum a făcut mereu, fără încrâncenări, fără așteptări nerealiste.
* Dacă ar trebui să alegi un singur loc în care să așezi toate amintirile, toate cărțile și toate versurile tale, care ar fi acela?
Răspuns:
Casa bunicilor. Cea care a fost. Cea care a rămas în sufletul meu, alături de chipurile și povețele lor.
În podul cu bârnele afumate de timp, în lăzile cu miros de busuioc și tămâie.
Interviu realizat de Ana Ionele, UZPR Filiala Gorj/Mehedinți
