Opt ani nu a rostit niciun cuvânt. După o explozie care i-a schimbat copilăria, Elena Cojocaru a fost diagnosticată cu autism, iar familia a început un drum lung, cu terapii, răbdare și speranță. Astăzi, la 21 de ani, tânăra din Gorj pictează icoane, portrete și peisaje, are sute de lucrări și a transformat pasiunea pentru artă într-un mod de a-i ajuta pe ceilalți. În tot acest timp, omul care i-a fost sprijin neclintit a fost bunicul ei, poetul Teodor Popescu din Văgiulești, care spune că Elena l-a învățat, la rândul ei, ce înseamnă răbdarea.
Uneori, poveștile care ne ating cel mai profund nu sunt despre oameni care au avut un drum ușor, ci despre cei care au găsit o cale să meargă înainte atunci când viața le-a pus în față încercări greu de imaginat. Povestea Elenei Cojocaru, o tânără de 21 de ani din Gorj, este una despre fragilitate și forță, despre artă, iubire și legătura extraordinară dintre un bunic și nepoata sa. Diagnosticată cu autism, Elena și-a găsit în pictură un univers în care poate să exprime ceea ce uneori îi este greu să spună în cuvinte. Iar în spatele fiecărei lucrări se află nu doar talentul ei, ci și ani de efort, terapie și încrederea unui om care nu a încetat să creadă în ea.
Teodor Popescu, poet din Văgiulești, a povestit cum a crescut-o pe Elena și cum a descoperit, încă din copilăria acesteia, înclinația care avea să-i schimbe viața.
Explozia care i-a schimbat copilăria. Opt ani de tăcere
Elena avea doar un an și patru luni când o explozie a distrus casa în care se afla. Până atunci, începuse să vorbească și rostise deja câteva cuvinte. După acel eveniment, însă, a încetat să mai vorbească. „Elena avea un an și patru luni când s-a întâmplat nenorocirea. Până atunci spunea cuvinte. După explozie, nu a mai vorbit deloc, timp de opt ani. Înțelegea tot ce îi spuneam, dar, dacă își dorea ceva, mă lua de mână și mă ducea acolo unde voia să-mi arate ce îi trebuie”, își amintește Teodor Popescu. Pentru bunicul ei, au urmat ani în care a încercat să înțeleagă ce se întâmplă cu fetița și cum o poate ajuta. La început, nici măcar nu știa ce înseamnă autismul. A dus-o la medici, a căutat explicații și a început să descopere, pas cu pas, de ce avea nevoie nepoata sa. „Când am aflat diagnosticul, a fost ca și cum ar fi căzut din nou cerul pe mine. Nici nu știam atunci ce înseamnă autismul. Am început să caut soluții, să mergem la terapii, la logopedie și să fac tot ce puteam pentru ea”, povestește bărbatul. Elena a urmat programe de terapie și a beneficiat de sprijin specializat. În tot acest timp, bunicul a încercat să-i ofere un mediu în care să se simtă în siguranță și să-și poată dezvolta abilitățile. Nu știa încă faptul că, dincolo de cuvintele pe care nu le rostea, nepoata sa avea să găsească o formă proprie de a se exprima.
Un ponei desenat cu creionul a fost începutul unei povești extraordinare
În copilărie, Elena avea o jucărie de care nu se despărțea: o măgăriță de pluș, pe care o botezase Marița. O lua peste tot cu ea și dormea alături de ea. Mai târziu, a început să îndrăgească poneii. Bunicul i-a cumpărat figurine și jucării cu aceste animale, fără să-și imagineze că ele aveau să devină primele personaje ale unei pasiuni care va crește odată cu ea.
„Îi plăceau foarte mult poneii. Oriunde mergeam și vedea unul, îmi arăta că îl dorește. Am început să-i cumpăr toate modelele pe care le găseam, de pluș sau de jucărie. La un moment dat, am văzut că începe să-i deseneze”, spune Teodor Popescu. Undetaliu i-a atras atenția: Elena nu desena poneii doar așa cum îi vedea în realitate, ci îi reprezenta ridicați pe picioarele din spate, într-o poziție pe care și-o imagina.
„Când am văzut primele schițe, mi-am dat seama că există o înclinație. Încerca să deseneze poneii în două picioare, așa cum îi vedea ea în mintea ei. Atunci am spus că trebuie să insistăm pe partea aceasta și să-i oferim tot ce îi trebuie ca să-și dezvolte talentul”, își amintește bunicul. Așa au apărut primele caiete de desen, creioanele și culorile. Familia a încurajat-o să continue, iar ceea ce începuse ca o joacă s-a transformat treptat într-o pasiune tot mai puternică. La șapte ani, Elena a început să rostească din nou câteva cuvinte. Un an mai târziu, a mers la școală. Desenul a rămas însă una dintre cele mai importante activități ale sale, un spațiu în care putea să-și pună imaginația la lucru și să creeze fără să fie nevoită să explice totul în cuvinte.
„Pentru Elena, pictura este viața”
Astăzi, la 21 de ani, Elena abordează mai multe genuri artistice. Pictează portrete, flori, peisaje și icoane, iar interesul său pentru artă nu se limitează la un singur stil. Bunicul spune că tânăra a realizat peste 200 de portrete ale unor artiști cunoscuți, de la membrii trupelor ABBA și The Beatles până la alte personalități care i-au atras atenția. Însă printre lucrările sale se află și picturi cu o semnificație aparte pentru comunitate.
„Eu cred că, pentru Elena, pictura este viața. Îi place enorm să picteze și abordează toate tipurile de pictură: portrete, peisaje, flori, icoane. Când se apucă de lucru, se implică foarte mult. Este o pasiune extraordinară”, spune Teodor Popescu.
Unul dintre momentele importante din evoluția sa artistică a fost restaurarea unei picturi dintr-o biserică din satul Costeni. Potrivit bunicului, lucrarea i-a fost propusă unui pictor cunoscut, care nu a avut curajul să se ocupe de ea. În cele din urmă, Elena a lucrat la restaurare alături de bunicul său, pe parcursul a două luni de vară.
„Un pictor mare a fost rugat să restaureze acea lucrare, dar nu și-a asumat intervenția. Elena a făcut-o. După aceea, artistul a vorbit foarte frumos despre ceea ce a realizat ea. Pentru mine, a fost o mare bucurie să văd că munca ei este apreciată”, povestește bărbatul.
În localitatea Covrigi, tânăra a realizat și troițe, iar oamenii o caută atunci când își doresc icoane pentru fântânile pe care le amenajează și le sfințesc. De asemenea, pictează portrete pentru persoane din comunitate, mai ales cu ocazia unor aniversări sau zile onomastice. Astfel, arta sa a depășit de mult spațiul casei. A ajuns în biserici, în gospodării și în viețile unor oameni care au descoperit în lucrările ei ceva mai mult decât o simplă imagine.
Din suferință, Elena a găsit puterea de a-i ajuta pe alții
Poate una dintre cele mai emoționante părți ale poveștii sale este felul în care pictura a devenit și un mijloc de a face bine. În perioada pandemiei de COVID-19, Elena și bunicul său au trecut prin momente dificile, fiind internați în spital. În acea perioadă, tânăra a pictat o icoană care l-a impresionat profund pe Teodor Popescu. Lucrarea înfățișa o fetiță îngenuncheată, cu mâinile împreunate, care se ruga pentru bunicul ei. Imaginea avea o încărcătură emoțională aparte pentru bărbatul care își dedicase o mare parte din viață creșterii nepoatei sale.
„Am găsit pe masă o icoană în care era o fetiță îngenuncheată, cu mâinile împreunate, rugându-se pentru bunicul ei. Atunci mi-am dat seama că puteam face ceva frumos cu ajutorul picturilor Elenei. I-am spus să aleagă icoane care îi plac, să le picteze, iar noi să organizăm o expoziție și să folosim banii pentru a-i ajuta pe alții”, povestește Teodor Popescu. Prima expoziție a avut loc în perioada în care Elena era elevă în clasa a VII-a. Banii strânși au fost donați pentru amenajarea parcului de la Școala Gimnazială din Văgiulești, unde au fost plantați trandafiri și brazi și a fost amenajat un foișor. A urmat o a doua expoziție, organizată la Motru. De această dată, banii obținuți din vânzarea icoanelor au fost folosiți pentru cumpărarea unor televizoare destinate spitalelor din Motru și Târgu Cărbunești.
„Am vrut să facem ceva bun din ceea ce știe Elena să facă. Ea a pictat, oamenii au cumpărat lucrările, iar banii au ajuns acolo unde era nevoie. A fost o bucurie pentru noi să putem ajuta”, spune bunicul.
Într-o poveste în care arta a ajutat-o pe Elena să-și găsească propria voce, pictura a devenit și o modalitate prin care ea poate să ofere ceva comunității.
Bunicul care a învățat să aibă răbdare
Teodor Popescu vorbește despre Elena cu emoție și cu o grijă care se simte în fiecare amintire. Relația lor este una aparte: el a fost cel care a însoțit-o la terapii, i-a cumpărat materiale de pictură, a încurajat-o și a căutat permanent soluții pentru ca ea să poată evolua. Elena a ajuns în grija bunicilor încă de la vârsta de 12 zile, iar după un an și trei luni a rămas în principal în grija lor. De atunci, viața bărbatului s-a schimbat.
„Relația dintre mine și Elena este indestructibilă. Nu știu cum aș putea să o explic altfel. Ea a crescut de la 12 zile alături de mine și de soția mea, iar de la un an și trei luni am rămas în mare parte numai eu să mă ocup de ea”, mărturisește acesta.
Dar poate cea mai frumoasă mărturisire a sa nu are legătură cu pictura, cu expozițiile sau cu lucrările realizate de Elena. Are legătură cu ceea ce a schimbat ea în sufletul lui.
„Elena m-a învățat răbdarea. Eu nu aveam răbdare înainte. Eram un om mereu ocupat, munceam mult și nu aveam timp nici pentru lucrurile mărunte. Alături de ea, am învățat să fiu mai calm, să aștept și să înțeleg că unele lucruri se fac în ritmul lor”, spune Teodor Popescu. Este poate una dintre cele mai importante lecții ale acestei povești: în timp ce bunicul a încercat să-i ofere Elenei instrumentele de care avea nevoie pentru a se dezvolta, nepoata i-a oferit, la rândul ei, o altă perspectivă asupra vieții.
La 21 de ani, Elena își continuă studiile și își urmează visul
Drumul nu s-a încheiat. Elena continuă să studieze pictura în cadrul Școlii Populare de Arte „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, potrivit declarațiilor bunicului său.
În paralel, urmează și studii postliceale pentru a se pregăti ca asistent medical generalist. Naveta și orele petrecute la cursuri sunt obositoare, mai ales pentru Teodor Popescu, care o însoțește și o sprijină.
Distanța și efortul financiar fac ca fiecare zi de școală să fie o provocare, însă cei doi continuă. Între timp, Elena pare să-și fi conturat tot mai clar drumul pe care dorește să meargă. Experiența din timpul practicii medicale, când a fost martoră la moartea unei paciente, a marcat-o profund. Teama de a trece din nou printr-o asemenea situație a făcut-o să-i spună bunicului că vrea să se concentreze pe pictură.
„Mi-a spus: «Tati, eu nu mai vreau să mă fac asistentă. Nu vreau să moară nimeni lângă mine. Eu rămân la pictură și continui să pictez»”, povestește Teodor Popescu.
Bunicul își dorește ca Elena să-și termine studiile și să poată avea, pe viitor, cât mai multă independență. Știe că nu va putea fi mereu lângă ea și tocmai de aceea încearcă să o pregătească pentru viață, fără să-i îngrădească pasiunea. „Eu vreau să termine școala, să știe să se descurce în viață și atunci când eu nu voi mai fi. Dar dacă ea simte că pictura este drumul ei, eu o voi sprijini”, spune bărbatul.
„Nu ne lăudăm. Ceea ce iese din mâna ei poate fi văzut de oricine”
Teodor Popescu știe că povestea Elenei poate stârni admirație, dar nu vrea ca oamenii să se oprească doar la diagnosticul ei. Își dorește ca lucrările să fie privite și judecate pentru ceea ce sunt: creațiile unei tinere care muncește, învață și își urmează pasiunea.
„Aș vrea ca oamenii să înțeleagă că în aceste picturi se află o muncă extraordinară și, înainte de toate, o pasiune extraordinară. Noi nu ne lăudăm. Ceea ce iese din mâna ei poate fi văzut de oricine. Lucrările vorbesc de la sine”, spune bunicul. Pentru Elena, pictura nu este doar o ocupație și nici doar un talent.
Este un mod de a comunica, de a-și exprima emoțiile și de a construi legături cu lumea din jurul ei. Iar pentru cei care îi cunosc povestea, fiecare tablou poartă și amprenta unui drum dificil, parcurs cu sprijinul unui om care nu a renunțat să creadă în ea. Povestea lor nu este despre un diagnostic care ar trebui să definească un om.
Este despre o tânără care a descoperit în artă o cale proprie și despre un bunic care a înțeles că iubirea înseamnă, uneori, să ai răbdare, să cauți soluții și să rămâi alături de cineva chiar și atunci când drumul pare greu. Elena continuă să picteze.
Bunicul continuă să-i fie aproape. Iar între ei rămâne acea legătură pe care Teodor Popescu o numește simplu, fără să simtă nevoia să o împodobească în cuvinte: indestructibilă.
