Pentru un copil care nu vorbește, primul cuvânt poate însemna o victorie uriașă. Pentru unul care evită privirea celorlalți, un simplu contact vizual poate fi începutul unei legături. Iar pentru un părinte care se întreabă dacă micuțul său se dezvoltă așa cum ar trebui, sprijinul unui specialist poate face diferența. Irina Teodosescu, psiholog clinician care lucrează cu copii în Târgu Jiu, și-a dedicat o mare parte din viața profesională celor care au nevoie de sprijin suplimentar pentru a comunica, a învăța și a se integra. După mai bine de două decenii de experiență, spune că cele mai importante reușite nu se măsoară întotdeauna în rezultate spectaculoase, ci în pașii mici pe care un copil îi face în ritmul său.
Drumul Irinei Teodosescu către psihologie nu a fost unul direct. A absolvit un liceu de muzică și arte plastice, iar la începutul carierei a lucrat ca învățătoare și profesoară suplinitoare de muzică. A descoperit însă că interesul său era îndreptat mai ales către ceea ce se întâmpla în sufletul și în mintea copiilor, dincolo de lecțiile pe care trebuia să le predea.
„Acolo mi-am dat seama că mă interesa mai mult copilul din fața mea decât lecția. Mă întrebam de ce un copil se închide în sine, de ce altul nu stă locului și ce l-ar putea face să aibă încredere”, povestește psihologul. În 2003 a început să lucreze ca educator într-un centru de plasament, apoi într-un centru de recuperare pentru copii cu dizabilități. Experiența a apropiat-o și mai mult de această lume și a făcut-o să înțeleagă cât de important este ca un copil să aibă alături un adult răbdător, pe care să se poată baza. A urmat Facultatea de Psihologie și, mai târziu, un master în psihologie clinică.
„Nu a fost un singur moment decisiv. Au fost mulți copii care m-au convins, fiecare în felul lui, că acesta e drumul meu”, spune Irina Teodosescu.
Din 2014 lucrează ca psiholog clinician în cadrul DGASPC Gorj, într-un centru de îngrijire și asistență pentru adulți cu dizabilități. În 2022, după o formare în intervenția comportamentală timpurie în autism și în alte tulburări de dezvoltare, a decis să deschidă propriul cabinet în Târgu Jiu. Și-a dorit un spațiu în care copiii să fie primiți fără grabă, iar părinții să găsească nu doar o evaluare, ci și îndrumare și sprijin.
Progresul copiilor se construiește în pași mici
În cabinet lucrează cu copii cu autism, ADHD și tulburări de limbaj, prin evaluare, intervenție și consiliere. Fiecare copil are propriul ritm, iar programul de lucru este adaptat nevoilor sale. Pentru psiholog, relația de încredere este esențială, iar aceasta nu poate fi construită peste noapte.
„Cel mai greu e să-i dai copilului timpul de care are nevoie, într-o lume care se grăbește. Progresul nu merge în linie dreaptă. Un cuvânt apare într-o săptămână și dispare în următoarea. Sunt zile bune și zile în care pare că ne-am întors de unde am plecat. Apoi, încrederea. Fără ea nu se poate lucra, iar unui copil nu i-o poți cere. Trebuie s-o câștigi, și asta nu se face în grabă”, explică aceasta.
„Un copil care nu vorbește îți spune totuși multe”
În cei peste 20 de ani de activitate, a învățat să observe și să înțeleagă inclusiv lucrurile pe care un copil nu le poate spune în cuvinte. Un gest, felul în care se joacă, locul în care alege să stea sau modul în care reacționează pot transmite informații importante despre ceea ce simte și despre nevoile sale.
„Un copil care nu vorbește îți spune totuși multe: prin felul în care se joacă, prin locul în care alege să stea, prin momentul în care se întoarce cu spatele. Am învățat să-l ascult și așa”, mărturisește psihologul.
Pentru ea, marile victorii pot fi gesturi pe care cineva din afară nici nu le-ar remarca: un copil care arată pentru prima dată cu degetul ce își dorește, unul care reușește să stea câteva minute la masă fără să plângă sau un copil care întinde mâna pentru a lua pe cineva de mână. Sunt semne ale unor progrese care cer timp, consecvență și multă răbdare.
Experiența care a marcat-o
Una dintre experiențele care i-au rămas cel mai puternic în suflet a fost întâlnirea cu o fetiță care nu împlinise încă doi ani și care prezenta elemente specifice autismului. Copila nu stabilea contact vizual, nu rostea cuvinte și își petrecea ore întregi jucându-se cu cuburi, pe care le suprapunea sau le așeza în șir. La început, părea că psihologul nu poate pătrunde în lumea ei.
Au urmat săptămâni în care fetița a acceptat să se joace doar cu cuburile. Au existat și momente de îndoială, însă Irina Teodosescu a continuat să lucreze cu ea și cu familia, fără să forțeze apropierea și fără să grăbească rezultatele. După un an de intervenție, au apărut treptat contactul vizual și primele cuvinte. Astăzi, fetița merge la școală, învață bine și are prieteni.
„Au fost și momente în care mă temeam că nu voi obține nici măcar o privire și în care nu mai credeam în mine. Am rămas totuși lângă ea, fără să forțez nimic. Am lucrat un an întreg, cu ea și cu familia ei, în pași mici. Încet, au venit și privirea, și cuvintele. Astăzi merge la școală, învață bine și are prieteni. Nu toți copiii evoluează la fel, fiecare are ritmul lui. Dar de câte ori mă gândesc la ea, știu de ce fac meseria asta: un copil care ieri nu putea, azi poate”, povestește psihologul.
Rolul esențial al familiei și importanța intervenției timpurii
Experiența i-a întărit convingerea că intervenția timpurie și implicarea familiei sunt esențiale. Părinții nu sunt doar cei care își aduc copilul la ședințe, ci parteneri în procesul de recuperare și dezvoltare. Specialistul petrece cu micuțul doar câteva ore pe săptămână, în timp ce restul timpului este petrecut acasă, alături de familie. De aceea, părinții trebuie să învețe cum pot continua, în viața de zi cu zi, ceea ce copilul exersează în cabinet.
„Părinții sunt cei mai importanți. Eu văd un copil câteva ore pe săptămână. Restul săptămânii e al lor. De aceea lucrez mereu cu familia. Le arăt părinților cum să transforme masa, baia sau drumul spre grădiniță în momente în care copilul învață”, explică Irina Teodosescu.
Psihologul le transmite un mesaj important părinților care observă întârzieri de limbaj, dificultăți de comunicare sau alte comportamente care îi îngrijorează, dar aleg să mai aștepte. Înțelege teama și nesiguranța care apar atunci când există suspiciunea unei probleme de dezvoltare, însă atrage atenția că o evaluare făcută la timp poate ajuta copilul să primească sprijinul de care are nevoie.
„Aud des «lasă, că vorbește el mai încolo». Uneori așa e. Alteori însă se pierde un timp care nu se mai întoarce. Nu e vorba de vină și nici de etichete. A cere ajutor nu înseamnă că ești un părinte slab, ci unul atent. Cel mai rău lucru care se poate întâmpla la o evaluare e să afli că totul e în regulă. Iar dacă simțiți că ceva nu e cum ar trebui, ascultați-vă. De cele mai multe ori, părinții simt primii”, este îndemnul său.
Sprijin pentru copiii vulnerabili și șanse egale la dezvoltare
Pe lângă activitatea din cabinet, Irina Teodosescu lucrează și în proiectul „Servicii de sprijin pentru copiii vulnerabili din județul Gorj”, cofinanțat din fonduri europene. Inițiativa urmărește să sprijine cel puțin 270 de copii din familii aflate în dificultate, astfel încât aceștia să poată rămâne alături de părinți. Familiile beneficiază de consiliere psihologică, sprijin social și ajutor material, iar implicarea părinților este o condiție importantă pentru ca sprijinul să dea rezultate.
Psihologul consideră că un copil nu poate fi ajutat pe deplin dacă sunt ignorate dificultățile familiei din care face parte. În special în comunitățile vulnerabile, nevoile sunt multiple, iar terapia reprezintă doar o parte din sprijinul de care este nevoie.
Și-a crescut singură fiul
Dincolo de activitatea profesională, Irina Teodosescu vorbește cu emoție despre rolul de mamă. Și-a crescut singură fiul de când acesta avea cinci ani și a fost alături de el în toate etapele importante, de la prima zi de grădiniță până la absolvirea studiilor de master. Spune că experiența de mamă a învățat-o, la rândul ei, răbdarea și că familia reprezintă cea mai mare împlinire.
Privind spre viitor, își dorește ca accesul la evaluare și intervenție timpurie să nu depindă de localitatea în care trăiește un copil. Unul dintre obiectivele sale este ca micuții din satele Gorjului să aibă aceleași șanse la sprijin specializat ca cei din Târgu Jiu.
„Visul meu e ca un copil dintr-un sat din Gorj să aibă aceleași șanse la o evaluare timpurie ca unul din Târgu Jiu. Proiectul în care lucrez acum e un pas în direcția asta”, spune Irina Teodosescu.
Pentru psiholog, incluziunea nu ar trebui să rămână doar un concept despre care se vorbește, ci să se vadă în gesturile obișnuite ale comunității: un copil cu autism invitat la o aniversare, primit în jocurile din parc sau acceptat ca partener de bancă la școală.
„Aș vrea să vedem fiecare copil ca pe o persoană care are nevoie de sprijin, nu de milă”, este mesajul Irinei Teodosescu.
