Prin toate satele se culeg viile în această perioadă, unde munca se îmbină armonios cu veselia.
Deși nu mai este ca altădată, mai sunt vii de cules, oamenii se mai strâng laolaltă, se mai adună de pe drumuri și merg la țară să culeagă strugurii înainte să cadă bruma.
Pe vremuri, bruma era ultimul ingredient pentru îndulcirea naturală a boabelor de struguri.
În zilele noastre, via e supusă mai multor pericole, așa că oamenii se apucă de cules.
Se împrietenesc și mai mult la un must, o mâncare făcută la foc în ceaun, dar pun și țara la cale într-o harță politică, lăsată cu încruntături și apoi hohote de râs.
Așa a fost și sâmbătă, 3 octombrie, la Valea Mare, un sat din comuna Runcu ce se încăpățânează să-și păstreze tradiția.
Dincolo de vii se văd dealurile, apoi vedem vârful Pleșa în jurul căruia se împletesc zeci de povești și întâmplări trecute.
Pleșa are un rol special în inima localnicilor, iar în vremuri acum apuse unul dintre cărunții satului Bâltișoara, avea obiceiul să-i spună fiicei lui, atunci când deasupra se adunau nori cenușii în cunună îmbrățișând vârful în ceață: „Se încruntă Pleșa”, iar când vârful muntelui se încrunta, era semn de ploaie.
Sâmbătă după-amiază, lumea veselă din vie s-a întors la bază, cu zeci de saci plini, semn că anul ăsta a fost bogat, struguri de toate soiurile atârnând greu de vițe.
Vreo 25 de femei și bărbați s-au strâns la masă, așteptând ciorba acră de curcan, fasolea cu afumătură și torturile pentru trei sărbătoriți din familie, veniți de departe acasă.
Țuica, vinul de anul trecut și mustul de acum au colorat atmosfera într-un fel de sărbătoare, o sărbătoare numai a lor.
În Valea Mare, Bâlta sau Bâltișoara, sau din alte zone ale județului, toamna rămâne aproape la fel ca în trecut: cu familii care se reunesc, cu sporovăială pe dealuri, cu miros de mâncare și de poame…
Apoi urmează întoarcerea la viața cotidiană a fiecăruia, dar cu imaginea merilor și perilor din coastă, ale căror crengi par pictate în culori aprinse de rod nenumărat, și a vițelor de vie rămase să ruginească mai departe, o amintire la care te poți întoarce ori de câte ori îți e dor de sat și care poate va ține „de cald” toată iarna.
