Vom încerca să pătrundem cu mintea sufletului şi cu ochii cugetării înţelepte în conţinutul unui concept pe care mai toată lumea îl numeşte deznădejde, mai ales că păcătuieşte împotriva nădejdii creştine acela care se încrede numai în el însuşi sau în alte făpturi, iar nu în Dumnezeu, acela care se deznădăjduieşte de ajutorul lui Dumnezeu şi în mod contrastant, cel care nădăjduieşte cu prea multă cutezanţă în mila lui Dumnezeu şi mai ales cel care Îl ispiteşte pe Dumnezeu. Oricum, cel mai greu păcat este deznădejdea, pentru că prin el se defaimă Sângele Atotsfânt al Domnului nostru Iisus Hristos, se respinge Atotputernicia Lui, se respinge mântuirea dăruită de El şi se iscodeşte ispita că în suflet domneau nădejdea în sine și trufia, că omul era străin de credință și de smerenie. Mai mult decât de orice alte păcate, ca de o otravă ucigașă, ca de o fiară cumplită, trebuie să ne păzim de deznădejde, pentru că aceasta, ajunsă la deplinătate, se sfârşeşte prin sinucidere sau prin fapte care sunt similare sinuciderii, căreia îi urmează ca penitenţe păcatele de moarte, cum ar fi omorul, preacurvia, erezia și celelalte de aceeași teapă. Ca urmare, cel ce rămâne în ele este socotit mort cu sufletul şi nu e îngăduit de rânduielile Sfintei Biserici la împărtășirea Sfintelor lui Dumnezeu Taine! Deznădejdea atacă voinţa şi, astfel, patima aceasta câştigă putere, iar, cu voinţa slăbită este greu să te vindeci! La urma urmei, este nevoie de voinţă ca să te rogi, postirea cere voinţă, la fel cititul sau studiul, fiindcă, în esenţă este vorba despre o stare rea în care «duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios», dar, atunci când duhul şi trupul sunt dimpreună neputincioase, situaţia devine dezastruoasă. Deznădejdea pare un instantaneu, căci se hrăneşte din ea însăşi, iar, dacă deznădejdea este mai puternică, se pierde nădejdea, fiindcă, ne simţim despărţiţi de Dumnezeu şi începem să ne îndoim dacă El mai există. Viaţa fără nădejde este iadul pe pământ şi pregustare a vieţii veşnice lipsite de Dumnezeu!
,,Cel deznădăjduit este plin de slavă deşartă, de mândrie”!
Deznădejdea este o patimă cumplită a sufletului, iar, după Sfinții Părinți, constituie cea de-a unsprezecea treaptă a păcatului, căreia îi urmează ultima, sinuciderea.
Deznădăjduirea este o stare de păcat apăsător, inspirată de demonii «teologi», demonii arhiconi, deoarece, în această stare omul ajunge să-și piardă orice urmă de încredere, ajunge să creadă că toate căile îi sunt închise, că existența lui nu mai are sens, devenind chiar gândul care îi spune omului că pentru el nu mai poate fi mântuire, că pieirea lui în păcat este sigură! Ca urmare, deznădejdea se impune ca un gând care blasfemiază, deoarece, pune la îndoială Atotputernicia lui Dumnezeu, Puterea Lui de a ierta orice păcat mărturisit la pocăință! Cu prilejul împlinirii celor optsprezece ani de la întronizarea sa ca Mitropolit al Olteniei, Înaltpreasfinţitul Părinte dr. Irineu exprimă prin cuvintele pilduitoare ale Arhieriei sale şi opinia despre deznădejde şi despre apăsarea spirituală a acesteia: ,,Prin deznădejde, omul alungă din sufletul său tot ceea ce este sfânt şi dumnezeiesc. Prin deznădejde se pierde calitatea de om, de creştin, de fiu al Bisericii, bineştiind că cei care ajung prin deznădejde la păcatul sinuciderii nu sunt îngropaţi cu preot, nici nu mai au loc în cimitir, fiind consideraţi lepădaţi de la cele sfinte. Cel deznădăjduit este plin de slavă deşartă, de mândrie, el nu vrea să ceară ajutorul lui Dumnezeu, socotind că poate face ce vrea cu viaţa lui. Dar, cine este îndreptăţit să-şi ia viaţa? Oare noi ne-am dat viaţă, sau Dumnezeu este Acela Care ne-a dăruit-o? Lumea de astăzi este confruntată din ce în ce mai mult cu acest păcat. Este rezultatul secularismului societăţii actuale, a lipsei de credinţă sau a unei credinţe din ce în ce mai slabe, precum o flacără care stă să se stingă. Evident că în deznădejde, omul renunţă şi la această ultimă fărâmă de credinţă, renunţă la iubire şi la tot ce este în jurul său, crezând că, odată ce şi-a luat viaţa, va sfârşi cu durerea, întristarea şi suspinul. Ei, bine, acest om n-a scăpat de durere, ci, dimpotrivă, şi-a agonisit atâta durere şi chin cât iadul laolaltă, pentru că diavolul tocmai aici vrea să-l aducă pe om, să piardă orice speranţă”, subliniază cu o profundă viziune analitică Mitropolitul Olteniei. Tocmai de aceea, deznădejdea devine şi manifestarea unei mandrii demente, o mândrie care își imaginează că poate exista faptă omenească în stare să întreacă Mila lui Dumnezeu cerută cu inima zdrobită și cu intenția de îndreptare, de pocăință! Trebuie să înțelegem că deznădăjduirea este o stare de spirit, un gând apăsător, iar, ştiind aceasta, vom înţelege că pornirile și gândurile rele sunt toate legate de ispită și vin de la cel rău, deoarece, păcatul este comis de om, iar, pentru el există cale de îndreptare și de iertare!
,,Lumea de astăzi este confruntată din ce în ce mai mult cu acest păcat”!
Cauzele deznădejdii pot fi mai multe: mândria, frica, răzbunarea sau lipsa unui duhovnic, doveindu-se consecința încrederii în ceea ce nu trebuie acceptat, a închinării la idoli falși, la lumea decăzută, iar, în acest caz, trebuie să fie avute în vedere câteva lucruri privind relația dintre Creator și Creație, dintre veșnicie și «istorie», mai ales când creația omului devine actul dumnezeiesc din care începe «istoria» ce este subordonată creaţiei dumnezeieşti! Este evident că leacul împotriva deznădejdii este nădejdea, mai ales că nădejdea şi deznădejdea nu pot coexista! Dar, cu toate acestea, cea mai bună asigurare pe care o avem este iubirea. Îndepărtarea de Dumnezeu este actul cel mai absurd, mai distrugător, echivalentul sinuciderii, dovedindu-se şi cauza nenorocirilor din lume și a depresiei în care tot mai mulți oameni se afundă! Slăbirea simțurilor, aroganța nebună au aruncat lumea și pe oameni în nesimțire! Este destul să ne uităm în jur şi să vedem perfida înclinaţie a relativismului, care promovează egalitatea dintre bine și rău, când vedem cum aproape întreaga planetă a căzut în cele trei ispite pierzătoare: «autopistia» (credința omului în sine însuși, exprimată prin egoista expresie, «crede în tine!»), «autoritmia» (autosuficiență de sine, credința că oamenii pot face totul, pentru a supralicita eul, pentru a încheia cu «autolatria» sau lauda de sine, mai ales că toate aceste ispite cufundă omenirea în dezastre tot mai mari, când oamenii devin tot mai izolați și mai înspăimântați, când inegalitatea devine obscenă și când răsună tot mai deslușit şi tăios tunetul Mâniei lui Dumnezeu! De aceea, conştiinţa oamenilor, simțirea spirituală care deosebește binele de rău, au fost înlocuite cu «mintea», fiind considerate «rațiune» lipsită de Dumnezeu, iar, în acest caz, oamenii au rămas expuși la toate provocările demonice posibile, la toate închipuirile necontrolate, căci, doar închipuiri false poate oferi negativitatea pură. Având credinţă şi nădejde, se întâmplă ceva minunat, dinamica vieţii începe a se schimba, eşecurile şi necazurile nu mai sunt evenimente lipsite de sens, deoarece, nădejdea nu înseamnă că încercările vor lua sfârşit, ci, faptul că atunci când vor fi neputinţe şi necazuri, în loc de decepţie, nădejdea va naşte şi răbdare, iar, odată cu această răbdare, începem să dobândim experienţă, astfel că noile probleme nu ne aduc dezamăgire! Speranţa ne este întărită până ce ajungem la măsura unei nădejdi de care nu ne vom ruşina niciodată. De aceea, speranţa este atât de puternică, încât nădăjduim chiar să vedem Slava Lui Dumnezeu. În concluzie, nădejdea este un aspect al prezenţei vieţii lui Hristos în inimile noastre, iar, dacă moartea Lui a făcut atât de mult pentru noi, cu atât mai mult va săvârşi pentru noi a Sa Viaţă veşnică!
Profesor dr. VASILE GOGONEA
