În parohia pe care o păstoresc, în zilele Postului «Adormirii Maicii Domnului», m-am gândit la faptul că de multe ori trebuie ca să răbdăm necazurile cu nădejdea în Dumnezeu şi cu mult curaj în izbândă, iar, acestea se regăsesc în versurile unui poet drag inimii mele: «Şi chiar dacă nu-mi rămâne-n lume/ Un loc unde să mă sprijin sau să stau, /Acolo sus e Dumnezeul meu;/ Cum aş putea să deznădăjduiesc?», căci, dacă presupunem că ne-au părăsit toţi, şi rude şi prieteni şi cunoscuţi, şi că mă aflu într-o situaţie dificilă şi nu am unde şi nu am pe ce să mă sprijin şi unde să stau, acolo sus este Dumnezeul meu şi nu pot să deznădăjduiesc! Prin urmare, în Domnul nostru Iisus Hristos, Care trăieşte şi împărăţeşte în veci, să avem nădejdea noastră, credinţa noastră, şi Dumnezeu nu ne va părăsi niciodată! Unii preoţi, ca să termine cu ceasul acesta dificil, au şi pus undeva un ceas, să vadă omul cât e ceasul când vrea să plece, pentru că nu mai există această atragere către Dumnezeu a sufletului omului de azi! Dar, de ce nu mai există? Pentru că oamenii au devenit neglijenţi cu normele, cu canoanele, cu poruncile Bisericii şi credem că ne-am făcut nouă lege, dar, făcându-ne nouă lege, ne-am condus după legea proprie, care nu-i o lege bună şi nu ne-am condus după legea lui Dumnezeu, legea divină, lege validată şi admisă, legea fără de greşeală, legea care urmăreşte ridicarea omului la credinţă! Mai înainte, însă, de Sfânta Evanghelie, suntem împreună ,,lucrători în ogorul lui Dumnezeu şi voi, aşa cum le spune Sfântul Apostol Pavel creştinilor din Corint, sunteţi ogorul lui Dumnezeu”, pentru că acest Apostol al neamurilor, ales de Mântuitorul Hristos prin convertirea lui pe drumul Damascului, se consideră lucrător împreună cu creştinii din Corint, spunându-le: „Suntem împreună lucrători în ogorul lui Dumnezeu, care sunteţi voi”, deci, aş putea completa eu, toţi trebuie să lucrăm ogorul! Să ne punem întrebarea, fiecare, oare ce zidim noi pe temelia casei noastre? Zidim pietre scumpe? Acest lucru înseamnă o casă de valoare! Zidim aur? De asemenea. Zidim piatră puternică? De asemenea, rezistenţă! Ce mai zidim? Cum facem? Să vedem, ce fel de rugăciune facem noi? O rugăciune cu lacrimi, o rugăciune de unde nu zboară gândul şi atunci înseamnă o casă de pietre scumpe? Cum să ne regăsim pe noi înşine în zilele Postului «Adormirii Maicii Domnului»? Dacă suntem departe de casă, oare, cum facem noi milostenie? Din tot sufletul? Din toată inima noastră? Atunci înseamnă casă de aur şi cui nu-i i-ar conveni să aibă o casă de aur? Oare, cum venim noi la biserică? În virtutea tradiţiei, a obişnuinţei? Sau venim din setea noastră de Dumnezeu? Şi dacă venim din sete de apă vie, o să ne întrebăm: dar de ce nu ne împărtăşim, dacă avem această sete de Dumnezeu? Aşadar, să trecem la aspectul imprevizibil: nu cumva zidim noi prea mult la temelie, prea multă iluzie, găteje, gunoaie? Şi atunci, iată, Apostolul Luca ne zice: „Toate se vor lămuri”, focul le va rezolva şi va veni focul peste aur. Iar, dacă vrei să fie mai strălucitor aurul, îl topeşti de mai multe ori şi el străluceşte mai mult. Poate scuipi, dai cu noroi pe ceva de aur; ştergi, rămâne tot aur, iar, pietrele scumpe, mărgăritarele, cum zice în Evanghelie: „A vândut totul ca să cumpere mărgăritarul de preţ!”, fără să se ştie, care este mărgăritarul de preţ! Este sufletul nostru nemuritor, pe care îl neglijăm, iar, dacă lucrul omului, pe care l-a clădit, va rămâne, va lua plată. Dacă avem de-a face cu o realizare, este laudă, şi acela primeşte plată, iar, dacă nu, să vedem ce spune apostolul. Pentru că nimic nu este interzis individului, în afară de desfrânare. Fiecare zice: „Fac ce vreau cu viaţa mea!”. Dar, nu-i aşa. „De va strica cineva locaşul lui Dumnezeu, care sunteţi voi, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este locaşul lui Dumnezeu, care sunteţi voi”. Aşa că nu mai poţi să faci ce vrei cu viaţa ta! Sfinţii Părinţi clasifică „valurile vieții” în două categorii: valurile mici (provocări zilnice, uneori nesemnificative, cum ar fi o zi aglomerată la muncă) și valurile mari (momente de cotitură în viața noastră, pierderi mari dintre cele mai diverse, schimbări). Toate acestea ne pot duce mai aproape sau mai departe de Dumnezeu! Liniștirii și risipirii îndoielii, îi urmează uneori un alt gest copilăresc: curiozitatea. Credința îndoielnică se vede că nu stă destul de tare şi durabilă în fața ispitelor și a pericolelor de tot felul, mai ales că putem desluşi un lucru: că noi suntem sfinţi. „Sfânt este lăcaşul lui Dumnezeu, care sunteţi voi”, cum ne spune Apostolil! Noi visăm să credem că suntem sfinţi! Dar, nu ca aceia de pe pereţii bisericii, din calendar. Ci, prin faptul că suntem zidiţi de Dumnezeu, iar, Dumnezeu ne doreşte în Împărăţia Lui şi noi avem această posibilitate ca, gândind şi făcând, să ne unim cu Dumnezeu!
Preot Paroh Ilie AMZUCU, Parohia Urdarii de Jos, Gorj
