În slujbele pe care le fac la biserică de atâţia ani, dar, şi în dialogul permanent cu enoriaţii din parohie, mă gândesc la faptul că noi, persoane finite, avem posibilitatea să ne unim cu Dumnezeu, Care este infinit în Fiinţarea Treimică şi în cuprindere, însă, nu numai să ne unim, ci să-L şi cuprindem, pentru că în Taina Sfintei Împărtăşanii, toţi cei care se împărtăşesc, Îl au pe Dumnezeu în ei şi în acest fel, mărginiţii, Îl au pe Nemărginitul în ei! Iar, cei care nu s-au împărtăşit, Îl au şi ei într-un anumit fel în sufletul lor pe Dumnezeu şi nu sunt acasă cu adevărat, fără această prezenţă a lui Dumnezeu în inimă! Acestea le spunem, noi, preoţii slujitori, pentru că Sfânta Evanghelie şi Apostolii ne-au oferit acest prilej, pentru că ne-au învăţat ceea ce înseamnă sufletul, ceea ce înseamnă preocuparea omului pentru cele ale veşniciei, când cele pământeşti trec! Mă uit la copiii noştri şi cred cu ardoare că ei au copilăria ca să-şi trăiască jocurile şi bucuria ingenuă, cei tineri să trăiască tinereţea lor şi cei în vârstă să spere în iertarea păcatelor şi să le folosească ceilorlalţi prin experienţa şi prin rugăciunea lor. Deci, cei care au copii, să se bucure de copii! Observaţi câte libertăţi i s-au dat omului de către Dumnezeu, foarte multe, pentru că nimic nu este interzis omului, în afară de dezmăţ, în afară de destrăbălare, în afară de desfrânare, adică, mâncarea peste măsură, neînfrânată, pofta neînfrânată şi celelalte, cele care strică locaşul lui Dumnezeu, Biserica lui Dumnezeu care suntem noi! Am convingerea că numai Dumnezeu poate să ne ajute ca să înţelegem toate acestea şi înţelegându-le, să le împlinim! Şi să fim ca Sfântul Apostol Petru, care păşeşte peste valuri cu ochii la Dumnezeu, ştiut fiind că valurile și vântul, care acționau după natura lor, creează o stare de molcomă mișcare, netulburând pacea nopții. Esențialul înseamnă pentru noi toţi, căutarea Lui Dumnezeu. Chemarea ajutorului Celui Preaînalt în momentele de pericol arată de multe ori o relativă adâncime a credinței care poate controla erorile provocate de superficialitatea cotidiană a oamenilor, autosuficienţa noastră a tuturor! Stăruind în viața noastră, uneori prea tare în îndoială, uneori doar de dragul de a nu fi înșelați de către cineva sau de către ceva, putem să ne îmbolnăvim de acest flagel greu de stârpit care este îndoiala asociată cu frica. Uneori îndoiala devine ea însăşi o convingere de viaţă, iar dacă e așa, lupta pentru schimbare devine foarte grea. Punând, alături de neîncredere, de îndoială, necazurile de zi cu zi, omul de bună credință, dar fricos din fire, e la un pas să cadă în deznădejde, în anxietate! Dar, chiar şi în felul acesta, cel credincios nu se consideră cu totul pierdut. În înţelepciunea Sa, Domnul ne lasă ca să asociem disperarea cauzată de lipsa soluțiilor, cu strigătul după ajutor, iar, prin strigătul din inimă, omul reacționează imediat! Dacă ultima speranță este Dumnezeu, chiar dacă ar trebui să ne fie prima, tragem nădejde că El nu ne lasă cu mâna întinsă, ci o întinde și pe a Sa, pentru a înnoda legătura ruptă și a crea un pod peste prăpastia care ne sperie. Trebuie doar să credem, să Îi facem loc lui Dumnezeu în inima noastră! Uneori, poate fi greu de înțeles, mai ales dacă ai crescut cu ideea fixă că o rugăciune ascultată înseamnă că problema dispare pur și simplu, pentru că te poți ruga ca ceva să se schimbe, iar în loc să se îmbunătățească, lucrurile pot deveni chiar mai dificile decât înainte. Dar, acest lucru nu înseamnă că Dumnezeu nu te-a auzit, ci, înseamnă doar că, de cele mai multe ori, am înțeles izbăvirea doar ca pe o scăpare de ceva, și nu ca pe o trecere prin ceva, în care Dumnezeu ne poartă și ne întărește paşii! De multe ori, vedem mâna lui Dumnezeu abia după ce am traversat cele mai întunecate momente ale vieții, când necazurile lovesc şi suntem convinși că nu vom supraviețui! Dar, totuşi, gradual, cu delicateţe şi cu iubire, Dumnezeu începe să deschidă uși, să trimită oameni, să dăruiască pace, speranță și putere acolo unde credeam că nu mai există nimic şi chiar să ne ia acele situații și planuri care ne-ar putea pierde pentru totdeauna! Creştinule din parohia mea, poate că te-ai rugat și uneori ai făcut alegerea greșită, poate ai crezut că Dumnezeu te va feri de o situație care, în cele din urmă, ți-a zdrobit încrederea, poate ai privit în urmă și te-ai întrebat dacă Iisus a fost cu adevărat lângă tine pentru că te iubeşte! Trebuie să conştientizăm faptul că există o mare diferență între a cădea și a fi pierdut pentru totdeauna, iar, printr-o pedagogie minunată a harului, mulţi oameni cred că izbăvirea înseamnă doar că Dumnezeu ne ia necazurile, că locul de muncă rămâne sigur, că în situaţii mai delicate căsnicia nu se clatină, ispitele dispar, greșelile mari nu se întâmplă niciodată, iar rugăciunile primesc exact răspunsul pe care ni-l dorim cu toţi. Poate sunt momente în care ne rătăcim pentru că am căzut din nou într-o ispită pe care credeam că am biruit-o şi credem că Dumnezeu ne-a părăsit sau că este dezamăgit de noi. Așa că trebuie să ne rugăm mai mult, să postim mai mult, să facem promisiuni noi, sperând că Îl vom convinge pe Dumnezeu să ne accepte din nou sau să ne ferească de orice altă cădere. Dumnezeul care este în stare să te păzească de cădere este același Dumnezeu Care te poate ridica atunci când ai căzut! Uneori, cea mai mare dovadă a prezenței Lui Dumnezeu nu este că furtuna vieţii încetează, ci că tu nu încetezi să-L cauți în mijlocul furtunii! Dar, în final, să înţelegem că adevărata izbăvire merge mai adânc de atât şi ea nu înseamnă întotdeauna că Dumnezeu îndepărtează încercarea, ci că ne dă putere, răbdare și har ca să trecem prin ea, fără să ne pierdem credința!
Preot Paroh Minel Mina VODOIU, Parohia Vladimir, Gorj
