Astăzi, Biserica noastră creştină îl cinsteşte pe Sfântul şi slăvitul Proroc Ilie Tesviteanul, reprezentant al profeţilor Vechiului Testament, proroc mare pentru râvna şi faptele sale minunate, care se bucură de multă cinstire, atât în iudaism, cât şi în creştinism, iar pentru credinţa sa este considerat, pe drept cuvânt, temei al prorocilor. A trăit cu 900 de ani înainte de naşterea Mântuitorului Iisus Hristos şi era fiul preotului Sovah din Tesba Galaadului. El a călăuzit poporul evreu la lumina dreptei credinţe într-o vreme când făptuirea de păcate era general, smerenia şi cumpătarea erau îndepărtate din rândul oamenilor, iar desfrânarea se purta semeaţă în locul cuminţeniei smerite. Virtutea era înlocuită cu viciul, adevărul cu minciuna, ca şi astăzi, iar închinării celei adevărate, la unicul Dumnezeu, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Israel îi luase locul închinarea la idoli. Toate acestea parcă ne sună cunoscut, mai ales dacă privim cu atenţie la vremurile pe care le trăim azi, însă nu trebuie să generalizăm, să disperăm sau să fim neîndurători, pentru că există încă oameni virtuoşi, există încă oameni drepţi, care ţin aprinsă făclia virtuţii şi a dreptei credinţe şi care nu s-au cufundat în somnul ignoranţei şi al delăsării. În vremea Sfântului Ilie, în Israel împărăţea Ahab, un rege închinător la idoli, asemeni predecesorilor săi care au fost de la Ieroboam, iar, acesta, ascultând-o pe soţia sa, Izabela, a silit poporul să se închine idolului Baal, adus de ea din Sidon, nelăsându-l să se închine adevăratului Dumnezeu în Templul din Ierusalim. Atunci, Sfântul Proroc Ilie, plin de râvnă dumnezeiască, l-a mustrat de Ahab pentru păcatul idolatriei şi a dat sentinţa: „Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia slujesc eu; în aceşti ani nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât numai când voi zice eu!” (III Regi 17, 1). Odată cu aceste cuvinte ale prorocului, cerul s-a încuiat timp de trei ani şi şase luni, încât o secetă cumplită şi o foamete mare au cuprins întreg pământul, care nu şi-a mai dat rodul său.
,,Roagă-Mă să dau pe pământ ploaie…”!
La Sfântul Ilie erau proverbiale importanţa bunătăţii şi a milostivirii, virtuţi care trebuie să-i caracterizeze mai ales pe preoţi şi pe episcope, iar, în acest sens, el arată că preoţia nu a fost încredinţată nici îngerilor, nici Arhanghelilor, pentru că aceia sunt fără de păcat, ca nu cumva, din pricina sfinţeniei lor necruţătoare faţă de păcat, să-i trăsnească pe păcătoşii din popor. Ci a încredinţat demnitatea aceasta unui om dintre oameni, legat şi el de plăceri şi de păcate, pentru ca, pe temeiul păcatelor sale, să fie bun cu păcătosul atunci când prinde pe cineva în păcat. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu a încredinţat preoţia oamenilor; omul, cunoscându-şi păcatele şi ştiind din experienţă ce e păcatul, îi iartă pe păcătoşi şi nu se porneşte cu mânie împotriva lor, iar Biserica îşi împlineşte astfel rostul ei, aşa cum arată şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Desigur, nu poate fi ignorată nici firea asptă a Sfântului Proroc Ilie, care a fost lăsat de Dumnezeu să cadă în păcat, tocmai pentru a-l învăţa pe acesta să fie blând şi iertător cu semenii săi. În cazul Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul, Sfântul Ioan subliniază că „Dumnezeu voia ca Ilie să fie bun, dar Ilie nu voia”, în sensul că „Dumnezeu voia să dea ploaie pe pământ, dar cerea ca robul Său să-L roage pentru ploaie (…). «Roagă-Mă să dau pe pământ ploaie. Pot să dau ploaie şi fără tine, dar nu vreau, ca să fii şi pricinuitorul bunătăţilor, după cum ai fost pricinuitorul relelor». Ai făcut, Ilie, o faptă lipsită de orice milă. Lui Dumnezeu îi era milă când vedea atâta suferinţă, pentru că era Ziditorul tuturor, Creatorul tuturor; la fel purta grijă de toate; a voit să înmoaie neomenia ta, dar tu stăruiai în ea”! Şi vom vedea că bărbatul cel vajnic şi mult râvnitor, care l-a înfruntat chiar pe regele Ahab şi pe mulţi alţi puternici ai acestei lumi, atunci când a realizat câtă nenorocire a adus pe pământ s-a pocăit, apoi, când a aflat că nu este el singurul din Israel care nu şi-a plecat genunchii înaintea lui Baal, s-a smerit şi s-a întărit în credinţă.
A zis Domnul: ,,Ieşi şi stai pe munte înaintea feţei Domnului”!
După minunea pogorârii focului din cer, care a mistuit jertfa şi pietrele şi în urma căreia poporul a fost încredinţat că Dumnezeul lui Ilie este Dumnezeul Cel adevărat, toţi prorocii mincinoşi ai lui Baal şi ai Aşerei au fost ucişi la pârâul Chişonului. Atunci, Izabela, mâniin¬du-se, a trimis la Sfântul Ilie pe un vestitor ca să-i spună că şi ea îi va lua viaţa, aşa cum a procedat el cu mulţimea de proroci mincinoşi. Atunci: „O femeie a pus pe fugă şi a făcut fugar un bărbat atât de curajos, ca să afli, Ilie, că nu trebuie să-ţi atribui faptele pe care le-ai făcut, ci puterii lui Dumnezeu. Ai văzut cum s-a vădit firea omenească, atunci când s-a depărtat harul? Când Dumnezeu S-a depărtat, până şi o femeie era înfricoşătoare (…). Ai văzut, iubite, cum a îngăduit Dumnezeu ca stâlpii aceia, stâncile, turnurile acelea să cadă într-un mic păcat, pentru ca nu cumva, prin lipsa lor de păcat, să-i îndepărteze din Biserică pe toţi, pentru ca, atunci când vor vedea un păcătos şi vor să fie nemilostivi cu el, să-şi aducă aminte de păcatul lor şi să fie cu el tot aşa de buni cum a fost cu ei Stăpânul lor”! Deci, fuga de Izabela a Sfântului Proroc Ilie cale de 40 de zile până la Horeb, apoi trimiterea sa la Damasc au fost pentru el un fel de drum de iniţiere, la finele căruia Însuşi Dumnezeu i Se va descoperi şi îi va vorbi cu blândeţe. A zis Domnul: ,,Ieşi şi stai pe munte înaintea feţei Domnului! Că iată Domnul va trece; şi înaintea Lui va fi vijelie năprasnică ce va despica munţii şi va sfărâma stâncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur. După cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin, şi acolo va fi Domnul” (III Regi 19, 12). Auzind acestea, Sfântul Ilie şi-a acoperit faţa cu mantia sa şi a ieşit şi a stat la gura peşterii. În final, să spunem că Sfântul Proroc Ilie nu a cunoscut moartea, căci a fost înălţat la cer într-un car de foc, cu puterea lui Dumnezeu, moment care prefigura Înălţarea Domnului la cer. Conform învăţăturii Bisericii noastre, el este Înaintemergător al celei de-a Doua Veniri a lui Hristos. Aşa că, la Schimbarea la Faţă a Domnului pe Muntele Tabor s-au arătat Apostolilor Petru Iacov şi Ioan, Prorocii Moise şi Ilie nu doar pentru că ei sunt reprezentanţi ai Legii şi ai Prorocilor, ci şi pentru că amândoi au fost văzători ai slavei lui Dumnezeu în timpul vieţii lor. Ambii au dorit cu tot sufletul să vadă faţa lui Dumnezeu, dar Domnul le-a spus: nu poate omul să privească faţa mea şi să mai trăiască. Această dorinţă a lor s-a împlinit însă la Schimbarea la Faţă a Domnului, căci atunci ei au văzut faţa omenească a lui Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat! Sfântul Ilie, prorocul lui Dumnezeu, fiind luat cu trupul în carul cel de foc, până acum este viu în trup, păzindu-se de Dumnezeu în locașurile raiului. El a fost văzut în Tabor de cei trei Sfinți Apostoli în vremea Schimbării la Față a Domnului și iar se va vedea de oamenii cei muritori trupește, înaintea venirii a doua pe pământ a Domnului. în acea vreme, cel ce mai înainte a scăpat de sabia Izabelei, va pătimi de sabia lui Antihrist. Și atunci nu numai ca proroc, dar și ca mucenic în ceata sfinților se va învrednici de mai mare cinste și slavă, de la dreptul dătător de plată Dumnezeu, Cel Unul în trei fețe, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Căruia se cuvine cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Vasile GOGONEA
