În Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci; Ap. Galateni 2, 16-20; Ev. Marcu 8, 34-38; 9,1 (Luarea crucii și urmarea lui Hristos); glas 7, voscr.5, la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, putem primi aleasa învăţătură despre răbdarea în suferinţe, cea care a fost dintotdeauna o tradiție morală a creştinismului, așa cum trebuie să fie și în vremea noastră, când, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, această răbdare se realizează în mod deosebit prin încercări şi ispite de tot felul. Ca urmare, învăţătura despre răbdarea în suferinţă capătă o însemnătate deosebită, ca să fie pregătiți oamenii, printr-o dreaptă înţelegere a încercărilor, astfel încât să facă faţă celor ce încă n-au venit, dar care, poate, vor veni ca nişte nori negri prevestitori de furtună. Pe cei nepregătiţi şi slabi, ispitele îi rătăcesc şi adesea, îi doboară, dar, a-ţi duce crucea, a suporta cu multă răbdare suferinţele, înseamnă a te lepăda de tine, iar, fără această lepădare de sine înseamnă să-ți porţi crucea întemeiată pe credinţa în Hristos, fiindcă El este cel ce a propovăduit această lege duhovnicească, fiindcă omul smerit este într-adevăr modest şi sfios, nu iese din firea lui, nu strigă, nu cere şi nu aleargă cu ambiție ca să-și atingă scopul, ci, se dovedește blând, paşnic, răbdător, sincer, îngăduitor, curat şi drept. Desigur, putem vedea că de multe ori, omul smerit nu este încrezut, nu se laudă singur, nu caută nici lauda altora, ci, se mulţumeşte cu puţin! El nu cere şi nu primeşte ceea ce nu i se cuvine, stă în urma tuturor şi chiar nedreptăţit sau păgubit, îndură fără a se plânge şi a se răzvrăti. Iar, pentru cele care nu le cere, de care se lipseşte sau de care este socotit lipsit, el adună în sufletul său comoară de gânduri curate şi simţăminte, deoarece, pe cât pare de neîndemânatic sau sărac în însuşirile pe care le arată oamenii făloşi, isteţi şi îndrăzneţi, lăudaţi de alţii sau temuţi, pe atât de mult posedă în sine nebănuite însuşiri frumoase şi plăcute, de om duhovnicesc și smerit în toate cele, ca noi să înțelegem că numai Dumnezeu îți arată că la picioarele Crucii afli, cât de pătimitor este păcatul tău, că a trebuit ca Însuşi Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să moară pentru tine şi pentru iertarea ta!
,,Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”!
Așadar, în Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci, Mântuitorul Iisus Hristos a spus cu mare elocință că prima condiţie a celui care vrea să vină după El este ,,să se lepede de sine”, căci, reala convertire lăuntrică, autentica pocăinţă, cu aceasta începe, cu predarea şi răstignirea voinței personale și egoiste, cu părăsirea încrederii în omul cel vechi, în ,,eul” individualist și acaparator care se supune poftelor şi capriciilor minţii, inimii sau trupului, cărora li se acordă prioritate absolută, iar, în acest sens, Textul Evanghelic ne spune că Mântuitorul Hristos a meditat cu înțelepciune sfântă: «Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere» (Marcu 8, 34 – 38; 9, 1), ceea ce înseamnă că la picioarele Crucii te afli pe tine însuţi şi rosturile vieţii tale, la picioarele Crucii afli cu ce fel de dragoste te-a iubit Dumnezeu Tatăl, că pe Însuşi Fiul Său L-a jertfit pentru tine, la picioarele Crucii afli că Iisus este Mântuitorul tău, Care a murit pentru tine, pentru păcatele tale, pentru iubirea ta şi pentru scăparea ta, la picioarele Crucii afli că tu nu mai eşti al tău, ci eşti al lui Iisus Hristos, Care te-a răscumpărat cu un preţ mare; eşti averea Celui răstignit, pentru că Dumnezeu îți arată că la picioarele Crucii afli, cât de pătimitor este păcatul tău, că a trebuit ca Însuşi Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să moară pentru tine şi pentru iertarea ta!
,,Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul”?
Pentru limpezirea noastră sufletească, să realizăm faptul că viaţa duhovnicească nu stă numai în împlinirea cu pacea şi mângâierea, ci şi în crucea duhovnicească, adică, atunci când suntem lipsiţi de mângâiere, să ne purtăm crucea cu seninătate și atunci când primim calde mângâieri duhovniceşti, să-I mulţumim lui Dumnezeu şi să nu fim necăjiţi când acestea ne sunt luate şi când întunericul ia în stăpânire sufletele noastre. Harul Sfânt al Domnului păstrează măsura, ca să nu ne mândrim din cauza dobândirii acelor mângâieri și chiar dacă ne trimite umilinţă şi schimbare de atitudine, El nu ne părăseşte definitiv și de aceea, să fim împăcați și să primim totul cu mângâiere și cu smerenie. Ar fi greu să trăim pe acest pământ, dacă n-am avea pe nimeni care să ne ajute să răzbim în viaţă! Deasupra este Însuşi Dumnezeu Atotţiitorul, Iubirea însăşi, deci, nu avem de ce să ne temem şi să ne întristăm, pentru ce să ne ferim de greutăţile vieţii, deoarece, cu cât e mai complicat şi mai greu să trăim, cu atât mai mult, noi trebuie să ne gândim la Dumnezeu, Care nu ne va dezamăgi. Să ne rugăm, nu doar cu cuvintele, dar, și cu faptele! De aceea a devenit viaţa grea, pentru că oamenii o amestecă prea mult cu deşteptăciunea lor și în loc să se îndrepte spre ajutorul lui Dumnezeu, au început să se adreseze raţiunii lor şi se încred mai mult în ea, decât în pronia divină! Dacă n-ar apăra Hristos pe poporul Său din toată lumea, nu s-ar fi mântuit nici unul dintre sfinţi, dar, cel care Îl urmează pe Hristos cu credinţă şi cu dragoste, cu smerenie şi cu lacrimi, aceluia i se dau răsplată mângâieri şi negrăite bucurii, pace şi dragoste fierbinte către Dumnezeu. Dovezi de necontestat ale acestui adevăr sunt lacrimile nefăţarnice izvorâte din marea dragoste, zdrobirea inimii şi smerenia necontenită pentru Domnul Iisus Hristos, căci, din dragoste pentru Dumnezeu, omul devine nesimţitor către bunurile lumii acesteia trecătoare și fățarnice! Să nu ne temem, nici de necazuri, nici de suferinţe, nici de toate ispitele, mai ales că toate acestea înseamnă cercetarea lui Dumnezeu, care este spre folosul nostru! Orice creştin adevărat, va recunoaşte că smerenia este o virtute aleasă, fără de care nu-i posibilă luarea crucii spe a urma lui Hristos. Dar, a vorbi pea mult de smerenie şi umilinţă acum, când omul de rând este umilit în atâtea privinţe, înseamnă, credem noi, un fel de abuz, dacă ne gândim la starea sufletească a românului de rând, astăzi! Oricine vrea să vadă realitatea, poate constata o stare depesivă, apropiată deznădejdii, care se manifestă la un număr crescând de semeni și e bine să decriptăm și modul de a gândi și de a simţi al omului! Căci mintea românului a fost alterată ca să nu mai poată deosebi lumina de întuneric, adevărul de minciună, realitatea de ficțiune, îndreptarea spre bine de manipulare! Rezumând cele spuse până acum, socotim că prin lepădarea de sine, trebuie să înţelegem, atât ţinuta smerită înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, fără a ne număra și pe noi, așa cum se spune atât de pilduitor în Pateric, dar, în același timp, mai înseamnă a ne lepăda de satana şi de toţi slujitorii lui şi de toată lucrarea lui şi de toată trufia lui, cum auzim rostindu-se la Taina Sfântului Botez, pentru că în zilele acestea și în viitorul pe care ni-l dorim ceva mai bun, Dumnezeu ne arată că la picioarele Crucii aflăm, cât de pătimitor este păcatul nostru, că a trebuit ca Însuşi Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să moară pentru noi şi pentru iertarea noastră!
Profesor dr. Vasile GOGONEA, scriitor bisericesc
