România a ajuns într-un punct în care marile decizii fiscale nu mai sunt explicate cetățenilor, ci negociate cu cei care finanțează datoria publică. Majorarea TVA, taxarea unor pensii și salarii, reducerea deficitului bugetar și alte măsuri de austeritate nu au apărut din senin. Ele reprezintă consecința unui stat care a cheltuit ani la rând mai mult decât a produs și care, în loc să-și construiască dezvoltarea pe investiții și competitivitate, a preferat să trăiască din împrumuturi.
Nu creditorii internaționali sunt vinovați pentru această situație. Oricine împrumută miliarde de euro cere garanții că își va recupera banii. Problema este alta. Cine a condus România în ultimii ani și a acceptat ca libertatea de a decide politica fiscală să fie tot mai limitată? Cine a transformat datoria publică într-un mod de guvernare? Cine a promis fără acoperire, a risipit bani publici și a amânat reformele reale?
Documentele apărute în spațiul public arată că România și-a asumat măsuri clare în relația cu creditorii externi: majorarea TVA, modificări privind taxarea unor pensii și salarii, reducerea deficitului bugetar și continuarea reformelor fiscale. În asemenea condiții, spațiul de decizie al autorităților române devine inevitabil mai restrâns. Nu mai discutăm doar despre recomandări, ci despre angajamente asumate pentru ca finanțarea externă să continue.
Aceasta este adevărata dimensiune a crizei. Ani întregi, guverne succesive au preferat să cumpere liniștea politică din bani împrumutați. Au crescut cheltuielile permanente, au extins aparatul birocratic, au tolerat risipa și au lăsat investițiile generatoare de dezvoltare în plan secund. Deficitele au devenit cronice, iar datoria publică a crescut într-un ritm alarmant.
Iar nota de plată nu ajunge pe masa celor care au guvernat. Ea ajunge la fiecare român. TVA mai mare înseamnă prețuri mai mari. Taxele suplimentare reduc veniturile familiilor. Companiile își amână investițiile, economia încetinește, iar puterea de cumpărare scade. Cetățenii plătesc costul unor decizii pe care nu ei le-au luat.
Paradoxul este greu de ignorat. Mulți dintre cei care au contribuit la acumularea acestor dezechilibre ocupă și astăzi funcții importante, sunt prezenți în spațiul public și oferă lecții despre responsabilitate, reformă și patriotism. Niciunul nu vorbește despre propria contribuție la situația în care România a ajuns să accepte condiții externe pentru a-și putea finanța cheltuielile curente.
Nu este prima dată. În ultimii ani, numeroase reforme au fost asumate prin diverse mecanisme și condiționalități externe, inclusiv prin PNRR. Diferența este că dependența financiară a crescut, iar libertatea de decizie s-a redus odată cu ea. Un stat care nu își poate echilibra singur finanțele ajunge inevitabil să accepte reguli impuse de cei care îi asigură finanțarea.
Suveranitatea nu înseamnă doar granițe, drapel și instituții. Ea înseamnă și puterea de a decide singur nivelul taxelor, prioritățile bugetare și direcția economiei. În momentul în care aceste decizii sunt influențate de obligațiile asumate față de creditori, suveranitatea economică începe să se erodeze.
România nu și-a pierdut libertatea într-o singură zi. Ea a fost cedată treptat, prin ani de administrație fără viziune, prin promisiuni electorale fără acoperire și prin refuzul de a face reformele necesare la timp. Iar cea mai mare nedreptate este că cei care au împins țara în această situație nu plătesc costul. Îl plătesc milioane de români care muncesc, își achită taxele și descoperă că viitorul lor economic depinde tot mai puțin de deciziile luate la București și tot mai mult de obligațiile asumate pentru a putea continua să ne împrumutăm.
Dragoș Ionică
