În România ultimilor ani pare să se fi instalat o nouă categorie de decidenți: gardienii PNRR-ului. Pentru aceștia, fiecare jalon a devenit un scop în sine, chiar dacă realitatea economică și energetică demonstrează că unele decizii trebuie adaptate. Nu mai contează dacă economia rezistă, dacă populația poate suporta costurile sau dacă sistemul energetic rămâne stabil. Important este ca, pe hârtie, jaloanele să fie bifate.
Reacția ministrului Dragoș Pîslaru după modificarea Legii decarbonizării ilustrează perfect această abordare. În locul unei dezbateri despre securitatea energetică a României, despre riscurile închiderii unor grupuri pe cărbune înainte ca alternativele să fie funcționale, discursul s-a mutat exclusiv asupra posibilității pierderii unor bani europeni.
Dar întrebarea firească este alta: ce se întâmplă dacă România respectă toate jaloanele, însă ajunge să importe tot mai multă energie, la prețuri din ce în ce mai mari? Cine răspunde pentru această vulnerabilitate?
Complexul Energetic Oltenia a fost, în ultimii ani, colacul de salvare al sistemului energetic național. În perioadele de secetă, când hidrocentralele au produs mai puțin, sau în momentele în care consumul a explodat, grupurile pe cărbune au menținut echilibrul rețelei. Fără această rezervă strategică, România ar fi fost obligată să importe cantități și mai mari de energie, la costuri suportate în final de populație și de mediul de afaceri.
Decarbonizarea este un obiectiv legitim. Nimeni nu contestă necesitatea reducerii emisiilor și dezvoltării unor surse moderne de producție. Problema apare atunci când închiderea unor capacități existente este tratată ca un scop, înainte ca noile investiții să fie finalizate. O centrală nu poate fi înlocuită printr-o promisiune și nici printr-un jalon dintr-un document european.
România are nevoie de investiții în reactoarele de la Cernavodă, în hidrocentrale începute și abandonate de decenii, în centrale pe gaze și în noi capacități regenerabile. Abia după ce acestea produc energie în mod constant poate fi discutată retragerea grupurilor pe cărbune. Orice altă abordare înseamnă asumarea unui risc major pentru securitatea energetică.
Fondurile europene sunt importante. PNRR reprezintă o oportunitate uriașă de dezvoltare. Dar niciun program european nu ar trebui transformat într-o dogmă care ignoră interesul strategic al statului român. Rolul unui guvern este să negocieze și să adapteze reformele astfel încât ele să servească în primul rând cetățenilor României.
Jaloanele sunt instrumente, nu scopuri. Economia reală, locurile de muncă și siguranța alimentării cu energie trebuie să rămână prioritățile unei țări care dorește să se dezvolte. Gardienii PNRR-ului vorbesc despre termene și condiționalități. Românii așteaptă însă ceva mult mai simplu: energie sigură, facturi suportabile și decizii care să pună interesul național înaintea birocrației.
Dragoș Ionică
