Ca preot de mir, pot spune că numai credinţa curată ne conduce la frica de Dumnezeu, cea care ne ajută să ne pocăim de faptele noastre rele, chiar dacă pe treapta sa inferioară se manifestă ca o teamă de a nu fi pedepsiţi de Dumnezeu pentru păcatele pe care le-am săvârşit, în timp ce pe treapta superioară, această frică binecuvântată este resimţită ca fiind teama de a nu-L pierde pe Dumnezeu sau de a nu fi despărţiţi de El! Frica poate să fie şi patimă, atunci când se manifestă ca spaimă, groază, îngrijorare, nelinişte sau disperare într-o situaţie dificilă! În acest caz, frica este legată în primul rând de mândrie şi evidenţiază un ataşament exagerat faţă de lumea trecătoare şi secularizată, mai ales că cel ce are frica lui Dumnezeu, totdeauna este atent, priveghează şi aşteaptă venirea Domnului, nu petrece cu nebăgare de seamă, nu se trândăveşte şi face totdeauna cele ce plac lui Dumnezeu, biruind astfel vicleşugurile vrăjmaşului, aşa cum ne spune Sf. Efrem Sirul, care, prin spusele Sf. Paisie Aghioritul, frica de Dumnezeu înseamnă preţuirea proniei divine, evlavia şi sfiala duhovnicească prin care frica te face să simţi o «teamă sfântă», care înseamnă pace şi bucurie în suflet! Acelaşi sfânt evlavios consideră că frica de Dumnezeu este sfiala duhovnicească ce se naşte din dragostea multă către Dumnezeu şi la fel cum cineva simte o sfială înaintea unei persoane venerabile, la fel simte şi omul care are frică de Dumnezeu, oriunde s-ar afla, căci simte prezenţa Lui pretutindeni! Ca preot şi părinte duhocnic, pot afirma că mereu copiii ar trebui să înveţe în şcoli frica de Dumnezeu, care în înţelesul ei bun este tocmai «sfiala duhovnicească» ce aduce veselie şi picură miere duhovnicească în inimă! La întrebarea, pe care un credincios i-a adresat-o, despre modul în care poate spori frica de Dumnezeu, Sf. Paisie Aghioritul a răspuns: „Este nevoie de trezvie. În fiecare acţiune a ta, chiar şi în cea mai mică mişcare a ta, Dumnezeu să fie Centrul! Deci, îndreaptă către Dumnezeu întreaga ta fiinţă. Dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu, mintea ta va căuta continuu cum să-L mulţumească, cum să-I placă Lui, iar nu cum să placă oamenilor”! De aceea: „Frica aceasta este binecuvântare de la Dumnezeu! Este o rânduială a lui Dumnezeu, ca să ajungi întotdeauna la El prin rugăciune”! Desigur, putem vorbi şi despre legătura dintre conştiinţă şi frica de Dumnezeu, dar, ce conştiinţă firavă poate avea omul dacă nu are frică de Dumnezeu! Fără frică de Dumnezeu, omul îşi poate trece cu uşurinţă peste conştiinţă şi atunci încetează de a mai fi om cu adevărat! De multe ori se poate ca frica să fie firească, dar poate fi şi din lipsa credinţei, din lipsa încrederii în Dumnezeu, însă frica este şi o piedică, un prag care îl ajută pe om să se îndrepte către Dumnezeu. Omul se teme de multe pericole şi e nevoit să se apropie de Dumnezeu! În concluzie, ca preot slujitor, le recomand credincioşilor să le fie teamă numai de Dumnezeu, nu şi de oameni, oricât de răi ar fi ei, întrucât frica de Dumnezeu îl face curajos şi pe cel mai fricos om! Cu cât se uneşte cineva mai deplin cu Dumnezeu, cu atât nu se va mai teme de nimic! Ca urmare, credinciosul care este robul Domnului se va teme doar de Stăpânul său, iar, cel care nu se teme de Dumnezeu, de cele mai multe ori se teme şi de Cuvântul Lui! Dragostea care are în ea evlavie şi respect, aceea biruieşte frica, iar cel care a biruit frica, poate că a lăsat în seama lui Dumnezeu şi viaţa şi sufletul său! Oamenii din epoca modernă şi postmodernă sunt instruiţi lumeşte şi aleargă cu o viteză nebună în maşinile lor luxoase şi puternice, dar, pentru că le lipseşte frica de Dumnezu, care este «începutul înţelepciunii» (Psalmul 110, versetul 10), mulţi dintre ei sfârşesc în prăpastia disperării! Pentru a schimba lucrurile în bine, ca preot de mir, îi îndemn pe enoriaşi la stăruinţă în rugăciune, pentru ca Dumnezeu să lumineze nu numai pe oamenii din biserică, dar, şi pe cei care ne conduc pe plan local sau central, semănându-le totodată în inimi, ceea ce înseamnă sfânta Lui frică! Poate că mulţi dintre noi am avut frica de Dumnezeu, dar am pierdut-o şi nu am lăsat-o moştenire generaţiilor care vin, de aceea o legislaţie «oarbă» acum legiferează avorturile, căsătoria civilă între persoane de acelaşi sex, un fel de libertate fără responsabilitate! În concluzie, să spunem că atunci când un om încalcă o poruncă a Evangheliei, responsabil este numai el, dar, atunci când un lucru care se opune poruncilor Evangheliei se face din partea statului, atunci vine urgia lui Dumnezeu peste tot neamul, ca să se îndrepte la normalitate şi la frica de Dumnezeu!
Preot Paroh, Dan DULĂMIŢĂ, Parohia Târgu-Cărbuneşti
