Prin icoana vie a Domnului nostru Iisus Hristos, putem deveni asemănători Tatălui nostru Ceresc, fiindcă El ne iubește pe toți, așa cum El Se așteaptă să ne iubim unii pe alții, mai ales dacă şi copiii Îl vor vedea pe Dumnezeu în atmosfera de dragoste şi pace care-i înconjoară. În dezvoltarea sa firească, orice copil este influențat de ereditate, mediu și educație şi plecând de la aceste premise și din dorința de a se alinia exigenţelor sociale, care pot fi clasificate şi în corespundere cu laturile sau componentele educaţiei morale, estetice, ecologice, igienice, deoarece, putem vorbi numai în acest fel despre eficienţa actului educaţional! Desigur, putem cultiva iubirea faţă de Dumnezeu în inima copiilor noştri, dacă propria noastră inimă este plină de iubire faţă de Atotputernicul Dumnezeu, cu toate că uneori sunt invocate deosebirile dintre copii, cultură, stiluri de învățare și de viață, dintre modurile de comportare ca un factor pozitiv ce intervine în creşterea şi formarea copilului! Acceptarea imperativelor moralei sociale presupune cu necesitate cunoaşterea şi înţelegerea de către copil a sensului şi semnificaţiei bunei creşteri a copiilor, iar, despre părinţii care nu se îngrijesc să le dea copiilor lor o educaţie creştină corectă, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Pe aceşti părinţi (şi să nu creadă cineva că ceea ce spun este rezultatul mâniei) i-aş numi mai răi chiar decât ucigaşii de copii, fiindcă aceştia din urmă despart trupul de suflet, pe când aceia, ducând pe un drum greşit atât sufletul cât şi trupul, îi aruncă în focul iadului”, ceea ce înseamnă că părintele care nu se îngrijeşte să-şi crească aşa cum se cuvine copiii, va da socoteală lui Dumnezeu! În sens pozitiv, în vecii vecilor, vor fi binecuvântaţi de Dumnezeu cei care-i învaţă pe copiii lor evlavia! Aşa cum au făcut-o creştinii din primele secole, când, îi învăţau pe copiii lor să se roage, să iubească Biserica, să postească şi să participe la Sfintele Taine, iar, copiii învăţau să citească după cărţile Sfintei Scripturi. De asemenea, părinţii nu le îngăduiau niciodată copiilor să stea la masă fără ca mai înainte să spună rugăciunea şi se străduiau să-i înveţe pe copiii lor că orice faptă, orice pas pe care-l face creştinul, trebuie să-l facă numai cu semnul Crucii şi în rugăciune!
„Vlăstarul tânăr, acolo unde îl apleci, acea înclinare o va lua”!
Morala creştină spune că nefericit este cel ce nu-L cunoaşte pe Dumnezeu şi fericit este cel care-L cunoaşte, chiar dacă nu ştie nimic altceva în lumea aceasta! Marii Părinţi şi învăţători ai Bisericii, în anii tinereţii lor se preocupau cu mult zel de filosofie şi de alte ştiinţe, iar, marii ierarhi, precum Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, au fost oameni cu multă educaţie pentru că sfătuiau ca toţi copiii trebuie să fie educaţi. Doar să nu fie limitată educaţia lor la întelepciunea dinafară, la înţelepciunea acestei lumi tensionate şi secularizate, ci, să înveţe înţelepciunea şi adevărul de sus! Deci, să înveţe Legea lui Dumnezeu şi poruncile lui Hristos, să înveţe evlavia, cum să aibă mereu în minte aducerea aminte de Dumnezeu şi calea creştină dreaptă, fiindcă, numai atunci copiii nu se vor pierde pe căile înţelepciunii omeneşti laice, doar atunci mai presus de toate vor avea mereu înţelepciunea creştină, cunoaşterea lui Dumnezeu! Pentru atingerea acestui obiectiv, trebuie sădită în sufletul copiilor morala creştină, fiindcă, mai întâi prin exemplul părinţilor pot să fie educaţi copiii! Orice cuvânt ai spune, oricât de bun pedagog ai fi, e prea puţin în faţa exemplului pe care copiii îl văd la părinţii lor! Vor creşte buni acei copii care văd la părinţii lor un exemplu bun, vor fi oameni curaţi şi cinstiţi copiii care de mici învaţă ceea ce este cinstea! Părinţii dau socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru exemplul pe care-l dau copiilor prin faptele lor bune sau mai puţin bune! Copiii au nevoie de jocuri, au nevoie de bucurie, iar: „Vlăstarul tânăr, acolo unde îl apleci, acea înclinare o va lua, un vas nou depinde dacă va lua miros frumos sau urât de conţinutul cu care-l umplem, punând în el fie arome, fie mizerie”! Dacă se oferă copiilor mizerie, sufletele lor vor împrăştia duhoare, iar, dacă le umplem sufletele cu mireasma lui Hristos, vor răspândi mireasmă în faţa oamenilor, vor da bucurie şi mângâiere celor din jur! Dacă, mama, cea mai iubită fiinţă pentru copil, izvor de blândeţe şi sensibilitate, stă rugându-se în faţa icoanei lui Hristos, copilul priveşte când la ea, când la icoană, şi nu are nevoie de explicaţii lungi despre ceea ce înseamnă cuminţenia! Iată, aceasta este prima lecţie tăcută a cunoaşterii lui Dumnezeu, aceasta este prima şi cea mai importantă lecţie de evlavie, iar, astfel de lecţii trebuie date copiilor!
Lui Dumnezeu, Îi dăm socoteală ca părinţi!
Copiii trebuie apăraţi de necurăţii şi stricăciune şi nu trebuie lăsaţi să citească romane pline de scene senzuale sau să urmărească diferite privelişti şi reprezentări fără conţinut. Ceea ce trebuie învăţaţi este o viaţă liniştită, în hărnicie lângă casă! Trebuie avut în vedere faptul că mare greşeală fac părinţii care-i adoră pe copiii lor, le îngăduie de toate şi nu-i pedepsesc atunci când e nevoie! Un sfânt duhovnic spune că întotdeauna: „Copiii care nu cunosc pedeapsa, atunci când cresc devin precum armăsarii, sălbatici şi nedomesticiţi. De aceea, creştine, să-i iubeşti pe copiii tăi şi să-i pedepseşti! Acum când sunt mici, să sufere trupeşte pentru ca după aceea să nu sufere din pricina lor inima ta! Să-i faci acum tu să plângă, ca să nu te facă mai târziu aceştia să verşi lacrimi. Însă, trebuie măsură în toate, pentru că măsura este ceva necesar şi vrednic de laudă”, pentru a înţelege că nu trebuie să-i pedepsim pe copii cu furie şi mânie, ci cu dragoste şi compasiune, cu dojană şi mângâiere! Atunci, copiii vor înţelege că facem asta din iubire, vor înţelege că merită pedeapsa, folosindu-se de aceasta când se vor îndrepta! În concluzie, părinţii trebuie să înţeleagă marele rol pe care îl au în această lucrare a creşterii copiilor. Vedem că datoria şi lucrarea mamei este cu adevărat sfântă şi nu există pentru mamă datorie mai mare şi lucrare mai sfântă, pentru care ea este responsabilă înaintea lui Dumnezeu, decât cea a creşterii copiilor. Lui Dumnezeu, Îi dăm socoteală ca părinţi şi mânia Lui se va revărsa asupra urmaşilor noştri dacă suntem nesârguincioşi în această lucrare. Şi atunci vor începe chinurile apăsătoare, vom vărsa lacrimi amare şi vom suspina văzându-i pe copiii noştri în pierzare! Într-adevăr, mulţi oameni, având necazuri cu copiii lor, vin la duhovnici ca să-i lumineze cum să-i înţeleagă mai bine şi cum să se poarte cu ei. Răspunsurile duhovnicului dezvăluie o subtilă cunoaştere a acestor probleme, lucru de înţeles şi chiar de mirare la un monah lipsit de experienţa vieţii de familie! În plus, părerile şi sfaturile duhovnicului în această privinţă, întrutotul pertinente, au o asemenea originalitate, încât părintele smerit, rămâne negreşit impresionat de acest aspect al învăţăturii Părintelui duhovnic! Numai călăuzindu-se după valorile creştine fundamentale, între care iubirea are locul cel dintâi, Părintele duhovnic reduce toate întrebările legate de creşterea copiilor la unica şi marea întrebare: „Cum putem să ne iubim cu adevărat copiii?”, după care, dăruit cu desăvârşită simplitate, sfaturile sale poartă pecetea acestei mari virtuţi. Cunoaşterea psihologiei oamenilor este întemeiată pe o trăire lăuntrică luminată de har!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
