România anului 2026 a ajuns să trăiască într-o ironie atât de mare, încât nici satirele politice nu o mai pot egala. Statul se împrumută cu miliarde, politicienii ies la televizor și vorbesc despre „modernizare”, „PNRR”, „viitor verde” și „reforme istorice”, iar la final aflăm că, pe drum, o parte din bani s-au evaporat prin licitații suspecte, contracte umflate și combinații de culise.
Exact ca în cazul microbuzelor școlare electrice, unde autoritățile investighează suspiciuni de licitații aranjate și prețuri supraevaluate. Și atunci omul de rând, pune întrebarea logică: dacă tot ne împrumutăm, măcar să construim ceva pentru țara asta. Dar nu. Noi ne împrumutăm ca să fure unii banii, iar restul să achite nota de plată, eventual să lase și ciubuc.
Mai trist este că multe dintre aceste achiziții înseamnă produse fabricate aproape integral în afara României. Microbuze produse în străinătate, echipamente cumpărate din import, tehnologie adusă de afară, consultanță externă, softuri externe, servicii externe. Banii pleacă rapid din economie, iar România rămâne cu datoria. O adevărată performanță economică: să împrumuți bani scumpi pentru a susține economiile altor state, în timp ce propriile fabrici se închid, agricultura se sufocă, iar firmele românești abia respiră.
Practic, am inventat modelul perfect al falimentului elegant. Ne împrumutăm în numele dezvoltării, cumpărăm din afară, sifonăm o parte din bani pe traseu, apoi ne mirăm că economia locală nu produce suficient, că deficitul explodează și că leul tremură la fiecare criză externă.
Și peste toate acestea vine discursul solemn despre „valorile occidentale” și despre obligația populației de a apăra actuala direcție politică și economică. Românului i se cere să strângă cureaua, să accepte taxe mai mari, scumpiri, austeritate și sacrificii „pentru stabilitate”. Dar pentru a cui stabilitate? A cetățeanului care muncește și plătește ori a rețelelor care par să prospere indiferent cine guvernează?!
Pentru că oamenii încep să observe ceva extrem de periculos: indiferent câte miliarde intră în România, viața lor nu se schimbă proporțional. Drumurile se fac greu, spitalele apar și mai greu, industria dispare repede, iar tinerii pleacă tot mai mulți. În schimb, crește spectaculos viteza cu care anumite grupuri învață să trăiască din contracte publice și din bani împrumutați.
Cea mai mare dramă este însă alta: se distruge ideea de încredere. Când vezi că până și proiectele pentru copiii din mediul rural ajung sub suspiciunea unor aranjamente, începi să te întrebi dacă mai există ceva care să nu fie contaminat de interese și combinații.
România nu poate deveni puternică doar din împrumuturi, powerpoint-uri și sloganuri europene. O țară devine puternică atunci când produce, exportă, construiește și își protejează economia locală. Nu când se împrumută pentru a cumpăra produse din import și pentru a hrăni o clasă de intermediari conectați politic.
Altfel, riscăm să ajungem exact unde ne conduc cifrele: o țară îndatorată, dependentă, fără industrie puternică și fără capacitatea reală de a decide singură pentru propriul viitor. Iar atunci nu vom mai avea nici dezvoltare, nici suveranitate economică, ci vom avea doar rate de plătit. Și foarte multe explicații oficiale despre „progres”.
Dragoș Ionică
