1.O transparență aurorală
Iolanda Mirea e o veche columnistă. Și Nicolae Diaconu și eu însumi, în „istoria-mi transmodernistă” am întâmpinat-o cu încredere la debutu-i revuistic în revista „Tribuna” de la Cluj Napoca, director fiindu-i D.R. Popescu, bun prieten al magistrului columniștilor Titu Rădoi.
Nicolae Diaconu sesizase prompt în scriitura foarte tinerei poete de pe-atunci montaleismul din structurile-i liricoepice. În istoria mea literară, apărută în două ediții numai în 2023, la rându-mi i-am apreciat capacitatea introiectivă a propriu-i discurs poetic și viziunile-i care, deși înrădăcinate în autenticitatea grecolatină, își vădesc o prospețime reinaugurală.
Anii au trecut, dar poeta a continuat pe același trunchi al unei arhetipalități renascentiste. Mai nou, ea a ajuns la o dicțiune arhitextuală (și intertextuală mai cu seamă – n.n., I.P.B.), impecabilă stilistic, de o șlefuire a slovei brâncușianoungarettiană. E limpede pentru orice critic că literatura ei lirică e fenomenologicoontologică, are o curgere heracleitică impetuoasă. Frazarea îi e pe cât de încărcată miticomagic, tot pe atât de transaparentă (adică cripticofanică – n.n., I.P.B.) aurorală.
2. Ingenuitatea imaginarului poetic
Ca poetă sui generis, Iolanda Mirea scrutează printre genele-i aureolate de o rigoare carteziană „Eternitatea de azi”, într-un volum de numai 66 de poeme (pluralul de la poemă – n.n., I.P.B.) [1] în 69 de pagini, scos în regie proprie. În concepția ei, poeții se adapă la gurile apei neîncepute din cer. Acești poeți „precum sturionii – și-aruncă icrele-n cer sau în marea cea mare întrebare după întrebare”.
Iolanda Mirea, europeancă get-beget, își asumă patriotismul cu un firesc emoționant, într-o atmosferă de o transreligiozitate cotidiană, trăită într-un registru al sacrului coborât în profan, alimentându-i acestuia sentimentul patriotic și cetățenesc, aureolat finalmente de-o dumnezeire estetico-umană, în fiecare zi.
Imaginarul poetic al acestei ingenue poete e bogat în metafore care de care mai clinamenice; aceste metafore te surprind prin aerul lor cultural și cultivat la tot pasul. Iată o suită de asemenea figureme stilistice, antrenate într-un „dans translucid” lăsând „semnul prin timp” ca Moise care „a oprit moartea-n pustiu și a uitat să moară”. „Visele sunt ascunse în ținutul ciclopilor care se hrănesc cu albastrul norilor și respiră mana florilor” (a se observa cât de motivată e rima, ea fiind cerută de planul secund al poemei, cel reflexiv și transfigurat orficopitagoreic.
3.Revoluția de mătase
Toposurile, motivele, temele, ideile sunt simultan muzicale și picturale; metaforele sunt oximoronice și evident obscure, ezoterice. Poeta speră astfel să găsească visul „încurcat în abisul luminii”; apoi să caute ochiul dumnezeiesc, ca să-l arunce peste lume ca o genune din care realitatea să renască ex nihilo aurorală – reinaugurală a unui alt univers: cel de după „mântuirea lumii”.
Neoexpresionistă, Iolanda Mirea reciclează categoria estetică a sublimului, întrucât „cerul e atât de bogat și luminat de-a dreapta și de-a stânga ca un împărat”, dar nu uită să recurgă și la ironia antifrastică, ori chiar la fățișă și sarcastică critică la adresa „inteligenței artificiale” care ne „aiurește viața noastră amară”; ba poeta se și angajează, ca o veritabilă existențialistă, în lupta împotriva celor „care au pus stăpânire pe țară”, scoțând-o la mezat. Din păcate, s-a petrecut o, parcă, inevitabilă dramă. Citez, un pasaj edificator: „Revoluția de mătase a ars/ și s-a pierdut în perdelele trase,/ pe străzi întunecoase și anticamere goale./ Azi se văd fructele pierzaniei”.
4.Practicând poezia concretă
Dar, salutar, Iolanda Mirea se întoarce în regimul liric al inefabilului, în teritoriul neexplorat încă al poeticității pure. Citez un pasaj suficient sieși ca limbaj produs într-o heideggeriană locuire poetică: „Dumnezeu deschide ușa raiului/ să intre greierii./ Uneori vezi câte un înger/ care ratează direcția de aselenizare/ și nimerește fără să vrea pe aripa lunii de catifea”. E limpede că poeta columnistă aplică lecția surprizei poetice, a abaterii de la modele, a clinamenului și a tesseraei. În „camera sa aurită cu lavandă și mir” nimic n-o atinge, decât penelul zeului îmbălsămat (probabil Osiris, ea fiind o Isis pentru care „viitorul e un tânăr chipeș/ care-și schimbă măștile primăvara/ precum migdalii gândurile/ dar ochiul tău de pasăre măiastră/ mă rătăcește continuu” (E târziu între noi, p. 14). Apoi, i se întâmplă niște evenimente care țin de-o realitate imaginară, ficțională, chiar fantastică. Ulii dau năvală la cuibul singuratic al poeziei sale, oglinda o înșeală cu amantul zăpezii, în universal translucid; ea, poeta, e corabia din mijlocul mării, care caută un port, iar acesta e chiar propriu-i destin.
Practicând poezia concretă, carnală, senzorială, eufonică, Mihaela Mirea oferă cititorului poeme însoțite de cântecul de harpă. Speră că iubitul o va auzi și nu va confunda cântecul cu orologiul din centru. Dar să citez un nou eșantion de poezie veritabilă, deopotrivă stranie și vizionară: „Trăiesc această tortură de la o vreme,/ Confuzia este prezentă/ în tot mai multe probleme/ Semn că ochiul interior s-a topit/ în genunea pământului ca un mit”.
Am convingerea că un alt cronicar-hermeneut ar putea redacta altfel textul de față. Închei prin a preciza că Mihaela Mirea e poetă în toată puterea cuvântului. Textele sale îmi confirmă și îmi apără afirmația, făcând-o de necontrazis: Bunicul; Eu și tu; Pace; Iubire promisă, Amintirea ta; Viața, O fată alergând; Între noi, ploaia: Noe; și acum capodopera cărții: „Trenul” (pp. 40-41).
O să recomand „Eternitatea de azi” a Mihaelei Mirea și „expertului” motrean Mircea Tutunaru, profesor universitar și cronicar literar prodigios.
Ion Popescu Brădiceni, doctor în filologie, scriitor
