II.Vocația de eminent hermeneut
1.Dicțiunea și ficțiunea
Ce înțelege Gérard Genette prin ficțiune și prin dicțiune? În contextul lărgit al arhitextualității ficțiunea ar fi fiind echivalentă cu mai vechiul mimesis (simulare de evenimente imaginare), iar dicțiunea ar desemna – pentru același regim constitutiv sau esențialist al literarității – poesisul (poezia, creația, forma verbală) [1]. Funcția estetică a limbajului este ficțiunea, iar funcția poetică/intranzitivă a limbajului este dicțiunea. Însă în transmodernism (precum nu de mult și la unii postmoderniști – n.n., I.P.B.) un text literar poate satisface în același timp cele două criterii de literaritate: prin conținutul ficțional și prin forma poetică. Totodată, țin să remarc aspectul că dacă poeticile esențialiste sunt niște poetici închise, cele condiționaliste sunt deschise. Există deci dicțiuni a căror literaritate e constitutivă și dicțiuni de literaritate condițională, în timp ce ficțiunea este, în ce-o privește, întotdeauna literară în mod constitutiv. Ficțiunea ar fi deci tematică, iar dicțiunea rematică.
Dar să recitesc „tratatul” genettian și să clarific lucrurile în ceea ce privește legăturile între cele două moduri/coduri ale literarității. Ambele posedă intranzitivitatea de rigoare, efectele de stil, semnificația inseparabilă de forma-i verbală autoreproducătoare, jocul ambiguu: autor (enunțătorul real) și narator (enunțătorul fictiv), înlocuirea eului-origine al autorului cu eul – origine fictiv al personajelor; textul de ficțiune nu conduce la nici o realitate extratextuală, în afară de cazul de înțelegere secretă între ficțiune și dicțiune, iar ființele cărora li se aplică ne trimit la ele într-o circularitate infinită.
De regulă această intranzitivitate, prin vacanță tematică, sau opacitate rematică, constituie textul ca obiect autonom și relația sa cu cititorul ca relație estetică, în care sensul e perceput ca fiind inseparabil de formă.
În concluzie, în ficțiune arta arată arta, iar în dicțiune arta ascunde arta. Importantă este, în ultimă instanță, opera de artă care combină convingător esteticul cu artisticul.
2.Dicțiuni etice, ficțiuni estetice
În concepția lui Adrian Alui Gheorghe dicțiunea este etică, iar ficțiunea estetică. Dar cum ar veni asta? Mai ales dacă te afunzi în pădurea de simboluri a literaturii, mereu înșelătoare, mereu supunându-ți spiritul la probă când de luciditate când de versatilitate? Transmodernismul a elucidat problema raportului dintre sacru și profan; n-ar trebui în nici un chip ca, încărcat cu sacralitate, omul să lupte să se elibereze de dânsa, care-i chiar singurul său sâmbure de infinit. Din modest umanist, omul care locuiește poetic lumea trebuie să devină transumanist/transpoetic.
„Dicțiuni etice, ficțiuni estetice” își propune să clarifice vechea antiteză etic-estetic, colectivism cultural – individualism… natural, ideologie-poetologie.
Pe de altă parte, Adrian Alui Gheorghe denunță niște tendințe grotești: devalorizarea literaturii și vulgarizarea actului scrierii, sărăcirea limbajului și ignorarea axiologiei cuvântului, talibanizarea mediului literar, contestarea lui pe internet, criza de autoritate, utilizarea măciucii expresiei în contra floretei polemicii, falsa democrație internautistă.
Distribuite în plan universal, național și local, cultura, literatura, toate artele riscă să fie tăvălugite de buldozerul/tancul globalizării, filate de sus de drone ucigașe. Cine și cel care iese din rând va trebui de urgență lichidat, fiindcă e vinovat de mepriză, de refuz al relativizării valorii, neținând cont de reflexul cererii și ofertei în rândul largilor mase populare consumatoare de produs cultural.
Adrian Alui Gheorghe se arată îngrijorat de sorta literaturii românești, de lipsa specialiștilor din bibliotecile autohtone, de absența reavoitoare a oricărei strategii culturale naționale, de ruptura fatală dintre politică și cultură, de proasta achiziție de carte de către managerii bibliotecilor, cumulată cu respingerea scriitorilor români contemporani acreditați de critici și istorici literari, de mediile profesioniste ale scriitorilor și academicienilor. Artiștii, scriitorii, sunt eroii unei nații în vremuri de pace. Ar trebui să li se acorde aceleași onoruri. Dar, vai, în actuala Românie, în Târgu-Jiu adaug eu, nici vorbă de vreo asemenea abordare, deși trăiesc și pe la noi câteva identități scriitoricești conturate suficient.
3.Poezia: viața de-a doua zi
Dar să mă întorc la relația dintre etic și estetic pe de o parte și dintre dicțiune și ficțiune pe de cealaltă parte. Norma esteticului este absolut obligatorie. Eticul poate să lipsească din demersul artistic dar esteticul ba. Esteticul literar n-are de-a face cu corectitudinea politică.
Asistăm la o subordonare inflexibilă a literaturii, a criticii literare, a istoriei literare față de imperativele corectitudinii politice. Adrian Alui Gheorghe nu ezită să-i acuze pe călăii hitleriști și staliniști de crime oribile. În prezent, corectitudinea politică e un instrument care înăbușă orice altă viziune asupra lumii. Iar un scriitor autentic, adevărat se simte asediat zilnic de o mare de prostie și mitocănie întinsă ca o peltea dizgrațioasă pe ecranele televizoarelor, pe internet, pe facebook, pe stradă, în școli, în universități ș.a.m.d. Referindu-se la poezie, într-un dialog provocat de Lucia Negoiță, Adrian Alui Gheorghe definește poezia drept „viața de a doua zi”. Doar ea mai poate contracara analfabetismul, subțierea limbajului cotidian, onomatopeizarea lui grobiană.
În poezie logica comună n-are ce căuta, într-o viață poetul face de fapt drumul invers de la maturitate spre copilărie. Comparate între ele, poezia ne ajută să trăim căutând un sens exercițiului de a trăi, pe când proza ne asigură supraviețuirea. Iar fără supraviețuire nu există trăire. „Există o epicitate a sufletului care nu încape în poezie și atunci spun povești, în mare parte repovestirea unor istorii personale. De fapt, toată literatura, indiferent de genul în care se exprimă, este o proiecție autobiografică… Din momentul în care am descoperit că vorbesc, cu cuvinte și nu cu sunete, am avut intuiția vieții și eternității ascunse în cuvinte”. În citatul de mai sus, eu, în postura-mi incomodă de cronicar literar, am depistat o parte din opiniile lui Adrian Alui Gheorghe vizavi de dicțiunea etică și ficțiunea estetică.
4.Semne în Cartea-de-nisip
Oricum, poezia e un fenomen viu, e o aspirație, e o atmosferă, în care fiecare (re)cititor își reinventează poetul său (re)lecturat fie el Blaga, Arghezi, Bacovia, Eminescu, căci fiecare epocă reinventează poezia mai veche cu o nouă sensibilitate, ca-n „teoria poeziei” a lui Harold Bloom din „Anxietatea influenței”.
Iată că afirmând cele de față în cartea sa „Dicțiuni etice, ficțiuni estetice” Adrian Alui Gheorghe e constant pe fază, reactiv. El combate dârz critica cumetrială, amiabilă, făcută de oameni fără gust estetic, fără caracter. Deopotrivă, e intrigat de evoluția poeziei spre minimalism și spre mizerabilism. Recomandă călătoria spornică pe urma imaginației, scrie pentru cititorii deștepți și împăcați/neîmpăcați cu sine – are cultul prieteniei care e o chestiune de har, de educație până la urmă. Pentru el, cărțile sunt propria-i biografie. Ca scriitor, are o mobilitate extraordinară. Și este fiul legitim al propriei opere… Ar putea fi exact la fel și cititorul drept co-autor la orice carte, pe care ar crea-o lecturând-o, căci nu există frumusețe literară în sine, ci doar una împărtășită. Câtă ficțiune e în realitate, tot atâta dicțiune e în imaginar. În „Poemul exorcist” ca poet… exorcist, Adrian Alui Gheorghe, spală cuvintele de mizeriile zilnice. Cu fiecare poem pe care îl scrie își face din viață un semn în cartea de nisip (a lui Jorge Luis Borges? – n.n., I.P.B.) [2]) care-i justifică rostul în lume, îi motivează demersurile literare și revolta spontană „că de când cuvintele pot să ia în posesie obiectele pietrele gândurile” și că deși e un model de ardere pentru poezie, pentru cuvânt, posteritatea e un ecou al clipei, a cărei intensitate se calculează după niște criterii care scapă logicii comune adesea.
Oricum, conchide Adrian Alui Gheorghe – literatura e mereu la sfârșit și mereu la început. De aceea e frumoasă, spectaculoasă. Fiecare generație o reinventează pe ruinele celei dinainte. El însuși „e un poet adevărat, cu o notă personală rezultată din combinația de banal, prozaic, cotidian cu o fantezie a metaforei care merge de la decadentismul bacovian, simbolist, până la insolitul suprarealiștilor” [3].
La „piața de lumi”, opera lui Adrian Alui Gheorghe a spart ierarhiile, mai că le-a inversat, el urcând impetuos în elita de necontestat a învingătorilor.
5.O selecție de instanță superioară
Ca atare, cu modesta-i și cu omenia-i altruiste, n-a pregetat să închine, ca și Mircea Bârsilă, în „Poezia optzecistă”, care debutează chiar cu un portret al poeticii lui Adrian Alui Gheorghe [4], o „istorie a poeziei” prezentului tripartit: optzeciștii, postoptzeciștii, fenomenul QPoem.
În Capitolul II din „Prăvălia cu poezie” [5] Adrian Alui Gheorghe comentează, interpretează, transvaluează, în conformitate cu propriul lui canon pro-occidental și pro-european mai degrabă în virtutea unor „unități de structură” deschise, de tip comunicativ, aflându-se ipso-facto într-o desfătare de sine în desfătarea cu Altul, operele poetice, evident, ale unor autori precum Mircea Bârsilă, Leo Butnaru, Magda Cârneci, Gabriel Chifu, Dumitru Chioaru, Vasile Dan, Nichita Danilov, Gellu Dorian, Vasile Gogea, Dimitrie Grama, Ioan Moldovan, Viorel Mureșan, Emil Nicolae, Aurel Pantea, Ion Popescu-Brădiceni, Liviu Ioan Stoiciu, Arcadie Suceveanu, Traian Ștef, Lucian Vasiliu, Pauul Vinicius, Matei Vișniec, Varujan Vosganian, George Vulturescu, Claudiu Komartin, Robert Șerban, Andrei Novac, Marcel Tolcea ș.a.
Adrian Alui Gheorghe cunoaște, dimpreună cu poeții contemporani enumerați mai sus, ambiguitatea și insubordonarea Frumosului, celebrând în contextul triadei poiesis-aisthesis, katharsis, a lui Jauss câteva experiențe fundamentale în producția poetică actuală [6].
Își țese astfel o metapoetică tripartită: tehnosferică, noosferică, poesferică. Precum Ezra Pound identifică aspectele ce țin de arta terțului inclus, triunghiulară, dispusă în phanopoeia, în melopoeia, în phanopoeia; adică percepe experențial cum un poet își proiectează imaginile vizuale, își creează invenția melodică, își asumă grefarea unei imagini pe retina minții.
Ca atare, investighează un complex spectacol imaginar cu distinse și distincte personaje integrate în vreo deformare „tiranică” a realității, în vreo stare de melancolie lucidă și de control al universului centripet, în vreun recviem pentru țara pierdută, în himerismul/expresionismul și apocalipsa necomunicării, în „claritatea impură” a poeziei.
Criticul/exegetul/hermeneutul literar este conștient, ca Jean Starobinski bunăoară, că traiectul critic își circumscrie, prudent, realitatea textuală, ca să elaboreze prin prisma subiectivității creatoare propriul discurs (meta)/(trans)critic vădindu-și categoric și vocația de hermeneut imbatabil, inspirat, restitutiv și apertiv.
Așa că-i rămâne, de-acum, lui Adrian Alui Gheorghe să se lanseze, dezinhibat, în aventuri pasionante, într-o etică infailibilă a memoriei, într-o selecție de instanță superioară, să se angajeze într-o lecție de poezie teoreticopractică (așa cum ne-a obișnuit – n.n., I.P.B.), ca să ne inițieze revelatoriu în ecoul unor timpuri primordiale ori crimordiale, ca să prizeze cutezător, sfruntând prejudecățile, transmodernismul poetic (promovat de mine din 2002 încoace, o vreme cot la cot cu Theodor Codreanu, Adrian Dinu Rachieru și Basarab Nicolescu).
Și în „Dicțiuni etice/ficțiuni estetice” [7] și în „Prăvălia cu poezie” Adrian Alui Gheorghe se afirmă ca un maestru veritabil și iscusit al comentariului militant pentru apărarea și ilustrarea poeziei ca mepriză poetică (clinamen), împlinire și antiteză (tessera), ca autopurificare (askesis), ca ruptură față de precursor (kenosis) [8].
Bibliografie
1.Gérard Genette: Introducere în arhitext. Ficțiune și dicțiune; traducere și prefață de Ion Pop, editura Univers, București, 1994, pp. 89-113.
2.Jorge Luis Borges: Cartea de nisip; traducere de Cristina Hăulică, Editura Univers, București, 1983.
3.Nicolae Manolescu: Istoria critică a literaturii române/5 secole de literatură, editura Cartea Românească, București, 2019, pp. 1331-1333.
4.Mircea Bârsilă: Poezia optzecistă, editura Eikon, București, 2021, pp. 53-65.
5.Adrian Alui Gheorghe: Prăvălia cu poezie, editura Școala Ardeleană, Cluj Napoca, 2019.
6.Hans Robert Jauss: Experiența estetică și hermeneutica literară, traducerea și prefața de Andrei Corbea, editura Univers, București, 1983, pp. 91-247.
7.Adrian Alui Gheorghe: Dicțiuni etice, ficțiuni estetice, editura Junimea, Iași, 2022.
8.Harold Bloom: Anxietatea influenței. O teorie a poeziei; traducerea și notele de Rareș Moldovan; editura Paralela 45, Pitești, 2008.
Ion Popescu-Brădiceni,
scriitor, doctor în filologie, critic și istoric literar, membru al Uniunii Scriitorilor din România,
Filiala Alba – Hunedoara.
