1.Dilematice întrebări
Am nostalgia scriitorului canonic? E corectă noțiunea teoretică de canon? Ce este un scriitor canonic? Unul tipic? Unul cu un ritual asumat? Sau, dimpotrivă, atipic, anormal? Unul care-și trăiește calvarul creației, instituind noi legi, reguli, valori estetice? Unul posedat de patima scrisului? Unul care a suferit crunt pentru arta sa, a fost pedepsit pentru stilul său revoluționar? Unul pe care l-a durut enorm condiția de creator, de artist care și-a transformat munca de poet, de prozator, de critic literar în supliciu, în autoflagelare, în trudă sisifică. Din bube, mucegaiuri și noroi, obținând frumuseți și prețuri noi.
Deci să fii ori să nu fii un scriitor canonic? Sau anticanonic? Dilematice întrebări care trebuie să primească răspunsurile cuvenite.
2. Cam atât?
Harold Bloom a cutezat să propună un «canon occidental» bazat pe conceptul de «stranietate» ca indiciu al forței și diferenței calitative, pe care, dacă-l agreez, mi-l doresc deschis, ca la Eco: „o dialectică a ordinii și aventurii” care realizează o integrare superioară, în funcție de anumiți factori decisivi dar nu încremeniți estetic, etic, social, politic, ideologic, filosofic, hermeneutic, fenomenologic, ontologic, existențialist.
Harold Bloom a greșit enorm excluzând, ca fiind națiuni necanonice, cu literaturi necanonice, din competiția axiologică, zeci de țări și sute de scriitori, în schimb insistând doar pe Shakespeare, Dante, Chaucer, Cervantes, Montaigne, Molière, Milton, Johnson, Goethe, Wordsworth, Austen, Whitman, Dickinson, Dickens, Eliot, Tolstoi, Ibsen, Freud, Proust, Joyce, Woolf, Kafka, Borges, Neruda, Pessoa, Beckett, Proust și… cam atât.
3.Cartea esențială
Nu-l contest dar nici nu-l felicit. E opțiunea lui, și-a asumat-o ferm, treaba lui! Nicolae Manolescu a lărgit modelul canonizant cât a putut, schimbându-i și înțelesul, comutându-l pe reformarea paradigmei, pe curentul literar (pașoptismul, junimismul, modernismul, simbolismul, proletcultismul (ce nu poate fi validat, lipsindu-i criteriul axiologic natural – n.n., I.P.B.), neomodernismul, postmodernismul. Eu am promovat paradigma transmodernistă, sprijinit, eficient, de Theodor Codreanu și de Adrian Dinu Rachiru, Basarab Nicolescu și Cassian Maria Spiridon și de scriitorul Aurel Ștefanachi, directorul Editurii Tipo Moldova, publicându-mi „O istorie transmodernistă a literaturii române contemporane” sub titlul „Scriitori români contemporani și cărțile lor esențiale” (unde prin conceptul de «carte esențială» l-am substituit pe cel de «carte canonică».
Nicolae Manolescu a invocat, drept marcă de canon, voința de ruptură și a ironizat presupusa nouă paradigmă a prezenteismului ca fiind o „păguboasă formă de globalizare, dar în timp, nu în spațiu, ce va crea o standardizare a bunurilor culturale asemănătoare cu aceea a produselor de consum”.
4. Criterii insuficiente
Din capul locului vin cu obiecția-mi fermă că Shakespeare o fi el canonic dar nu e „buricul pământului literaturii” și, automat, nu e figura centrală a așa-zisului canon occidental.
Criteriile lui Bloom sunt insuficiente: cel valoric și cel reprezentativ; și-s jenant de… subiective, cumva triumfaliste, bombastice, de un retorism nemotivat temeinic (adică de necontestat – n.n., I.P.B.).
A te baza, totalitar-dogmatic, doar pe 26 de scriitori (ce-i drept cam jumătate din ei… geniali ori doar aproape geniali) e o sfruntare a bunului simț comun și mondial; ceilalți 13 ar putea fi doar grozav de originali sau de „nefamiliari” pentru vulg.
Îmi mențin, la rându-mi, idiosincraziile, ca și Wittgenstein care-l detesta pe Freud, dar nu renunț nici eu la anxietatea influenței care strivește talentul minor, dar stimulează geniul canonic (vezi și Harold Bloom: Anxietatea influenței/ O teorie a poeziei – n.n., I.P.B.). Căci o moștenire însușită este baza dorinței de a scrie excepțional.
5. Arta memoriei
Îmi arog demnitatea să precizez că Shakespeare înseamnă, poate pentru englezi, pentru cei care utilizează limba engleză, un canon (i-aș zice mai degrabă obsesie ci nu chiar stăvilar de ne(î)ntrecut – n.n., I.P.B.) intimidant, dar nu și pentru noi, românii. Căci noi îl avem pe Marin Sorescu cu piesa-i de teatru „Vărul Shakespeare”, cu trilogia tragică „Iona”, „Paracliserul”, „Matca”, după „Canonicul astral” Mihai Eminescu și după nihilomelancolicul existențialist George Bacovia ori răzvrătitul Tudor Arghezi.
Totuși mă-ntorc la Harold Bloom și la „elegia-i pentru canon”, în care adoptă ca punct de demarare a Tratatului său metoda lecturii selective, atente, profunde aureolată într-o viziune liberă, generoasă, deschisă asupra societății celor care veni-vor după noi, cei de ieri, cei de azi, cei de mâine. Respinge atitudinea elitistă doar ca principiu, căci ipso-facto face abuz, copios, de ea; apoi apelează, la fel de dezinvolt, la Arta Memoriei, care-i o artă autentică chiar dacă funcționează (și) involuntar (ca-n teoria expresivității involuntare a lui Eugen Negrici – n.n., I.P.B.).
În postura-mi de critic, istoric, hermeneut și teoretician literar, nu mi-a păsat de cei care au speculat autoritatea unui curriculum politizat, fugind de estetic într-un etic excesiv care bruiază, supărător, plăcerea lecturii unui text, instituționalizată de Roland Barthes, ca promotor al „discursului îndrăgostit” până peste urechi, ochi, senzații, percepții etc.
6. Inerente rezerve
Și totuși contribuțiile lui Harold Bloom sunt importante. Esteticul nu poate fi redus la ideologic și nici măcar la metafizic pentru că el își asumă sarcina de a depăși filosofia. Un mare poet e net superior oricărui filosof; cu rare excepții: un Nietzsche, un Noica, un Blaga, un Heidegger. Poezia adevărată e completă și/dar pură. Tinerii scriitori de azi sunt victimele decăderii standardelor intelectuale și estetice ale profesiei de scriitor, de poet mai ales. De pildă, erotica, retorica imortalității sunt și o psihologie a supraviețuirii și o cosmologie. Dar ce le determină experiența înălțimilor e poeticitatea cea nemuritoare: de la scripturi, de la parabolele lui Iisus Hristos și până la psalmii lui Tudor Arghezi. Ori cele 11 elegii ale lui Nichita Stănescu, ori „Nodurile și Semnele” aceluiași poet (de care, vai lui, Harold Bloom, pare-se, n-a auzit – n.n., I.P.B.).
Subscriu ideii de tradiție secularizată a canonicității, dar cu inerentele rezerve. Căci fiecare națiune este natural înzestrată cu meritoria potențialitate și capacitate de a-și construi propriul canon, mai ales pe teren stilistic.
Sacrul coboară în profan, arhetipurile se metamorfozează, canonul se decanonizează, avatarizându-se în idiomuri individualizate cu o identitate proeminentă, religiosul se lasă exprimat în limba poezească – și pe teren românesc, de la „Psaltirea în versuri” a lui Dosoftei, până la „Cartea Psalmilor” a lui Paul Aretzu, în care timpul biblic se îndură să redevină contemporanul nostru sau, mai degrabă, noi, recititorii de azi, suntem transmutați, vers cu vers, prin încântare, într-un atemporal/aspațial limb biblic (l-am citat din „Ca regele David (cuvânt de laudă, invidie și însoțire) – pe Marian Drăghici – n.n., I.P.B.).
Cât îl privește pe Dosoftei, acesta a produs cea dintâi mepriză, cel dintâi clinamen al poeziei autohtone, și anume în Psalmul 103: „Preste luciu de genune/ trec corăbii cu minune” – remarcat și deja comentat de mine în tratatul meu „Reinventarea capodoperei. I. Transversaliile Literaturii Române de la origini până mâine” (apărut la editura „Academica Brâncuși” în 2013, pp. 83-88 – n.n., I.P.B.). Distihul dosofteian îi anticipează, într-o sinteză extraordinară, simultan pe Eminescu și pe Blaga.
7. Canon și interacțiune
Referindu-se la canon, cumva „elegiac”, Harold Bloom subliniază, autoritar, că scriitorii mari ar fi fiind „puternici sau criptici”. Eu am lansat la apă o trilogie a „Elegiilor din Ezoterezia” (cu un prim volum: „Sfânta pâine a cuvintelor”), în care am echivalat cripticofanicul cu ezotereticul – n.n., I.P.B.) care însă continuă demersul din „Meditații secrete” căreia magistrul Florian Copcea i-a redactat o temerară „cronică literară” sub un titlu incitant: „Idiosincraziile transmoderne ale unui poet eretic”. Consacrându-mi efectiv rangul de fondator al transmodernismului în România anilor 2000-2025.
Principiile de selecție, în context canonic, sunt elitiste numai prin aspectul că se bazează pe criterii exclusiv artistice, iar perpetuarea/crearea unui canon nu este în sine un act ideologic, ci o „invenție” a „sinelui individual”. Prin urmare dezavuez actuala Școală a Resentimentului la rândul meu, fără ezitare, postându-mă chiar în dezacord cu societatea uneori, nu însă întotdeauna (când vine vorba de „lupta de clasă”, de „interesul de clasă”, de diferența dintre libertate și valoare intrinsecă, dar și de interacțiune între artiști, manifestă în interpretările lor axiologizante).
8. Valoarea ireductibilă
Dar cum este canonul? Este caracterizat de „ireductibilul estetic”; în acest sens orice valoare ireductibilă se constituie printr-un proces de influență interartistică.
Dar de aici – până la a mi se interzice dreptul să-i neg, lui Shakespeare, singularitatea absolută, e cale lungă, fie ea conceptuală, imagistică, doctrinară, freudistă, neomarxistă, fantastică, cantitativă, calitativă. A te bloca în „insularitatea shakespeariană” și în afirmația c-ar rămâne cel mai originar scriitor care va exista vreodată ar fi catastrofal pentru orice scriitor al timpului său și categoric neproductiv de alte capodopere. Îmi mențin de neclintit părerea că din multitudinea de opere ale unui scriitor, nu doar una singură, ci mai multe ar putea fi nominalizate ca fiind capodopere. Cum de pildă Sadoveanu cu „Creanga de aur”, „Baltagul”, „Ochi de urs”, „Zodia Cancerului” (vezi demonstrația uluitor de veridică a lui Alexandru Paleologu din eseostudiul său „Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu”, apărut la „Cartea Românească” în 1978 – n.n., I.P.B.).
Cum este canonul, mă rog, occidental (căci, în echilibru trebuie să existe și cel oriental – n.n., I.P.B.)? Păi, cum să fie dacă nu de-o originalitate literară autentică, de-o copleșitoare fantasticitate, de-o stranietate terifiantă, de-o individuație irefutabilă, de-o sacrificialitate spirituală neaservită vreunei cauze: ca de exemplu reacționarii sociali Wallace Stevens și Robert Frost, de-o incluziune al cărei obiect poate varia chiar în miezul artei; de-o subversivitate față de toate valorile (fie ele și cele considerate imuabile în gloria lor – n.n., I.P.B.), de-o accelerare a dezvoltării ființei noastre interioare, de-o bună folosire a propriei solitudini, acea solitudine a cărei formă ultimă este confruntarea cu propria mortalitate.
9. Metamorfozele succesive
Rostul canonului este să accepte metamorfozele succesive, din eon în eon, ci nu lectura altruistă; căci canonul e mesajul morții. Pentru a-l deschide, trebuie să-l convingi pe cititor că a apărut un loc nou-nouț într-un spațiu deja ticsit de morți. Acesta este Apophradesul, unde se ritualizează, ciclic, reîntoarcerea morților, grație exercițiului revizionist. Poetul urmaș, în faza sa finală, împovărat deja de o singurătate a imaginației, își menține poemul atât de deschis față de opera precursorului, încât ne vine să credem la început că un ciclu s-a împlinit și că ne-am reîntors în ucenicia potopită a poetului urmaș, înainte ca forța sa să înceapă a se afirma în raporturi revizioniste. Însă poemul de acum e menținut deschis față de precursor, pe când înainte era deschis, poemul nou lăsându-ne impresia, printr-un straniu efect, nu că ar fi scris de precursor, ci dimpotrivă că poetul urmaș ar fi scris el însuși opera definitorie a înaintașului” (Harold Bloom: Anxietatea influenței, pag. 62).
În ceea ce mă privește, acest loc nou este, cronologic, transmodernismul, iar, poetic, Ezoterezia, ale cărei însușiri descind din abatere corectivă, din împlinire prin antiteză a precursorului, prin kenoză = ruptură = discontinuitate față de precursor, din demonizare (sau o manevră strategică înspre un Contra-Sublim personalizat, ca reacție la sublimul precursorului). Să explic în termenii aceluiași Harold Bloom: „Poetul urmaș se deschide pe sine înspre ceea ce el crede a fi o putere a poemului–părinte care nu-i aparține părintelui însuși, ci unui nivel al ființei imediat dincolo de precursor. Poetul îndeplinește aceasta în poemul său, plasând relația acestuia cu poemul–părinte astfel încât să generalizeze unicitatea operei anterioare, sustrăgând-o” (Harold Bloom, op. cit., p. 61).
Astfel, poetul pare a redacta „scene în reluare”, pe care le-ar retrăi altfel, atent, ca într-o biserică. Sângele său ar îngâna un cântec neauzit, așteptându-l pe înger (adică pe daimonul lui Platon). E „acel cântec știut și răsștiut despre moartea care atentă, răbdătoare, încă de când ne naștem, își ridică în noi neîntrecuta cetate” (vezi Gabriel Chifu: „Însemnări din ținutul misterios”, 2011, pag. 48).
Urgența demersului constă evident în radierea sentimentului retardului cultural în tradiția occidentală!
10. Învățarea drumurilor ascunse
Până la urmă canonul este o adevărată artă a memoriei, fundamentul autentică a gândirii culturale, căreia i se alătură conștiința morții în procesul de testare a realului pe care orice canon îl presupune (vezi celebra „Odă (în metru antic)” a lui Mihai Eminescu – o capodoperă de rang planetar: „Nu credeam să-nvăț a muri vrodată;/ Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,/ Ochii mei nălțam visători la steaua/ Singurătății.// Când deodată tu răsăriși în cale-mi,/ Suferință tu, dureros de dulce…/ Pân-în fund băui voluptatea morții/ Neîndurătoare.// Jalnic ard chinuit ca Nessus,/ Ori ca Hercul înveninat de haina-i;/ Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele mării.// De-al meu vis, mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări./ Pot să mai reînviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?// Piară-mi ochii tulburători din cale,/ Vino iar în sân, nepăsare tristă;/ Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă!”.
Și îi mai putem aronda învățarea drumurilor ascunse pe care erudiția ne îndeamnă a le urma respingând plăcerile facile și reacreditând experiența individuală, evoluată în putere, autoritate spirituală, demnitate estetică.
Canonul este un etalon de vitalitate, o normă care își propune, ciclic, să cartografieze incomensurabilul. Vechea metaforă a nemuririi scriitorului este relevantă aici și reînnoiește puterea canonului și pentru mine, promotor al transmodernismului românesc.
11. Un apel de pe podium
Canonul occidental – au arătat „Tel Quel”-iștii, între anii 1960-1971 și-a asumat și inserția politicului în literatură pe direcția critică – adevăr – contradicție – avangardă – avertimentele lecturii – programe, proiecte și doctrine literare, platforme teoretice. Articolul de față este o platformă teoretică și doctrinară a acestei noi paradigme literare, promovată de mine, din anul 2000 încoace, triadic: grup – revistă – carte, organism care funcționează în Târgu-Jiu coerent, ferm, productiv de valori revelatoare. Grupul s-a numit „Cenaclul Columna”, pe care l-am îndrumat o vreme, eu am condus editurile Gorjeanul și Alexandru Ștefulescu; apoi am editat revistele „Revista Învățătorimii Gorjene”, „Antemeridian/Postmeridian”, și „Miracol de Brădiceni”; mai nou, Vasile Vasiescu scoate lunar revista de cultură „Gazeta Gorjului”. Eu însumi sunt scriitor cu o activitate neîntreruptă din 1972 încoace, profesor universitar cu un doctorat în filologie, ziarist profesionist, publicist, teoretician, istoric și critic literar activ, publicând constant în mari reviste precum Contemporanul, România Literară, Discobolul, Convorbiri literare, Argeș, Familia, Mozaic, Gazeta Gorjului, Constelații diamantine, Literatura și Arta (Chișinău) ș.a.
De pe podiumul acestor calități personale, confirmate axiologic și social, lansez un apel către CLASA POLITICĂ DE AZI să țină aproape de noi, intelectualii unei Românii care pare să-și fi pierdut interesul național și european pentru literatură, arte, cultură, științe, politologie, sociologie, dezvoltarea economiei, guvernarea responsabilă.
Ion Popescu Brădiceni, Profesor universitar, doctor în filologie, scriitor, teoretician, istoric și critic literar, ziarist profesionist
