Cu un parcurs artistic de câteva decenii, numeroase expoziții personale și de grup, precum și o activitate literară discretă, dar profundă, artistul și-a construit un univers în care pictura și poezia se completează firesc. În dialogul care urmează artistul își deschide sufletul și ne invită într-o călătorie printre amintiri, inspirație și reflecții despre rolul artei în viața omului.
Pentru început, câteva date despre dumneavoastră, pentru cititorii publicației noastre, care nu vă cunosc.
Sunt născut într-un sat de lângă Târgu-Jiu unde, așa cum zicea odată un prieten – scriitor, „dealul se ridică direct din câmpie”, în comuna Dănești-Gorj. Am copilărit la țară cu vite și multă muncă dar totul era frumos, eram fascinat de pădure, de zăvoi, astea sunt două lucruri care m-au stârnit să devin pictor, să le pot reda pe pânză. Nu aveam acasă o bibliotecă, doar trei-patru cărți însă eram pasionat de lectură, dacă găseam pe câmp un ziar mototolit în care un țăran avusese învelită mâncarea, îl luam să-l citesc. Altădată m-am urcat în pod la un unchi care avea acolo o valiză cu cărți, luam câte una ca să o citesc și o puneam înapoi. Sau mă duceam la bunica mea care era peste drum, să văd ce mai scrie în Scânteia sau în Flacăra. Și mergeam la biblioteca din comună mereu, deși era la câțiva km de casă.
Domnule Costel Dobriţescu, pictura și poezia sunt două forme diferite de expresie artistică. Cum se întâlnesc ele în universul dumneavoastră interior? Care dintre cele două ipostaze vă definește mai profund: pictorul sau poetul?
Horațiu, în lucrarea „Ars Poetica”, a spus: „Ut pictura poesis”, care se traduce: precum în pictură, așa și în poezie!”. Amândouă nu sunt meserii, ci fiecare o calitate a omului. Au fost pasiunile mele vechi, încă din școala primară dar cred că mai mult mă definește pictura, în acest domeniu am încercat mai mult…și mai demult. Dacă la început căutam să reproduc vizibilul, locurile din sat reale, acum încerc să pictez însăși poezia, să trec de la imanent și tulburător de real la metafizic. Deși tata a ținut să mă ducă la un liceu industrial, să învăț o meserie, eu eram mai mult atras de științele umaniste, de literatură, filosofie și istorie, de artă în general. La astea am fost olimpic mereu, recreațiile mele din timpul liceului le consumam în biblioteca școlii. Mai era o bibliotecă în oraș, acolo doamna nici nu-mi mai făcea fișă, luam două-trei cărți și știa sigur că le aduc repede.
Când ați descoperit că aveți această sensibilitate pentru artă și care au fost pentru dumneavoastră primele încercări în pictură?
Aș putea să spun că sensibilitatea pentru artă o aveam înainte de a merge la școală și i se datorează tatălui meu care avea un talent neprelucrat, care se distra cu noi făcând cu creionul un portret cu pălărie dintr-o singură linie, o casă ori un animal și ne punea să încercăm. Mie îmi plăcea jocul și am început să inventez, 
aveam idei! Pe urmă, la școală, îmi exersam mâna reproducând portrete de scriitori sau domnitori din cărți, chiar pe carte dacă mai era un spațiu gol, pe caiete sau pe bancă, „greșeli” pentru care uneori mai mâncam bătaie. În copilărie mă jucam cu dalta și cu barda tatei, ciopleam săbii, iatagane, tăvi din lemn de tei, mânere de plase, cuiere, rame de oglinzi etc. Ajunsesem un maestru al pirogravurii, copiam opere celebre ale maeștrilor pe placaj, Murillo, Grigorescu, Andreescu… În liceu am făcut și tablouri din paie de orz, uneori și metaloplastie. Apoi m-am dus la Școala Populară de Artă, făceam naveta de la Sadu la TgJiu de 3-4 ori pe săptămână.
Ați devenit membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, o recunoaștere importantă pentru orice artist. Ce înseamnă acest moment pentru parcursul dumneavoastră?
Deja aveam o duzină de expoziții personale și multe prezențe la expoziții de grup cu membrii UAP din oraș. Visam că într-o zi voi deveni și eu membru dar știam cât este de greu. Până am vorbit o dată cu pictorul Vasile Fuiorea cu care eram coleg de atelier în parcul central, care mi-a spus: continuă-ți studiile, altfel nu vei intra în Uniune! Le-am făcut și după licență am intrat imediat. A fost o bucurie și în același timp o recunoaștere a responsabilității pentru a fi la înălțime spre a-mi onora statutul de membru.
Picturile dumneavoastră transmit multă emoție și introspecție. Ce teme vă inspiră cel mai mult atunci când vă aflați în fața șevaletului?
La început, cu toate că eram atras de natură, în mod paradoxal am pictat o serie de lucrări în stil cubist, sau o combinație între figurativ și cubism, pe urmă am devenit peisagist prin excelență, am lucrat cel mai mult în plein-air, călătorind prin Gorj, Ardeal, Delta Dunării, alegeam locuri pitorești și în special case vechi. Case vechi – povești uitate! De aici, de la aceste case vechi pline de istorie și de tradiție am trecut la o simbioză între realism și abstracționism, emanciparea parțială față de subiect și crearea unei subtile narațiuni. Ceea ce fac acum este o căutare a echilibrului între pasiune și natura luată ca model, inspirația și curiozitatea intelectuală stabilind structura finită a tabloului. Sunt amintiri de care nu mă pot desprinde și care se reîntorc în plan metafizic. Acest teluric contact cu pământul, cu natura, mă urmărește și totul este, până la capăt, după cum zicea Dali, „persistența memoriei”.
În ce măsură locurile natale și oamenii Gorjului se regăsesc în creația dumneavoastră artistică?
Am pictat prin comuna mea și comuna în care stau acum, la Bumbești-Jiu, Schela, Dobrița, Tismana, în multe locuri. Dacă m-am pus cu șevaletul în curtea unui om l-am schițat discret și am completat tabloul acasă cu personajul respectiv, așa cum l-am văzut. Sau, dacă nu mai trăia nimeni în acea casă veche, așezat cu șevaletul în preajmă eram plin de emoție parcă privind cealaltă viață privită. Pentru că, după cum zicea un scriitor sud-american, „viața nu este aceea pe care am trăit-o, ci aceea pe care ne-o amintim!”. Din cioburi de memorie se poate găsi o alternativă la neant.
Dincolo de pictură ați publicat și volume de poezie. Cât de diferit este actul creației atunci când pictați față de momentul în care scrieți?
Ambele sunt la fel, necesită o concentrare maximă în actul de căutare a lungimii de undă pe care vibrează spiritul, astfel încât în rezultatul final să ne regăsim ca o prezență somatică în interiorul căreia s-a produs o schimbare. În fața șevaletului privirea nu se mulțumește cu imaginile, vrea detașarea de concret, iar în poezie gândul vrea libertatea față de limbaj, ceea ce este cam același lucru. Amândouă sunt ecouri ale adevărului în sentiment.
Există o legătură subtilă între culoare și cuvânt? Poate poezia să continue ceea ce pictura nu reușește să spună?
Da, de fapt toate artele au legătură între ele pentru că celebrează frumusețea și succesele ființei umane, sunt emanații ale unei forțe interioare. Scrisul, sau mai exact scrierea, a luat naștere prin schematizarea progresivă a desenelor, la început imagini figurative. Acesta ar fi cel mai concludent exemplu de evoluție de la concret spre abstract, prin simplificare. A avut loc o sinteză datorită rațiunii care a despărțit semnul de cuvântul pe care-l figura, transformându-l într-un sunet din care a rezultat un element fundamental: litera. Conținutul estetic pur și perpetuu din interiorul unei picturi atinge zone tulburătoare ale semnificației făcându-l pe privitor să pășească cu emoție în interiorul operei, cât mai aproape de gândul artistului. Dacă vedem 
gânditorii de la Hamangia par foarte moderni pentru că sculptorul de atunci a vrut să reprezinte nu personaje ci studii de expresie artistică, ceea ce nu înseamnă decât că sunt cuvinte germinate, deci Logosul, elementul primordial din univers. Și culoarea și cuvântul, prin aspirații, concepte mentale și inventivitate, prin creație pot fi salvatoare ale sufletului. Să ne amintim și de acei caligrafi care prin arta lor dădeau cuvântului semnificația unui obiect în sine, făcut pentru a fi privit în toată splendoarea lui prin adăugarea de ornamente, prin virtuozitate sau chiar prin modul de așezare în pagină; adăugând cuvântului caligrafiat un caracter intuitiv. Mereu, în orice epocă, regăsim focul lăuntric al omului trăitor într-o lume de vis, în care pomii din rai, îngerii din cer și diavolii iadului erau mai reali decât lucrurile și ființele din jurul lui. Da, poezia poate să prelungească pictura, în sensul că imaginile pe care le-am reprezentat în tablou sunt totuși umane, au o anumită greutate și au fost absorbite de gravitație încât s-au depus ca o suferință, prin poezie noi încercând să completăm cumva astfel încât joncțiunea dintre emoție și semne să nu fie sfâșiată de contrarii. Amândouă sunt emanate de o energie comună, pământească dar fluidă uneori, ca o vibrare de aer, palpabilă, însusindu-și laolaltă cu lumea fizică și visul interior.
Ani la rand ați activat în cadrul CEC Bank Târgu Jiu, într-un domeniu aparent foarte departe de artă. Cum ați reușit să păstrați vie această lume a sensibilității și creației?
Am vrut odată să devin procuror și mă gândeam cum am să fac, dacă voi deveni, să continui cu pictura. Printr-un joc al întâmplării am ajuns într-un loc cu totul diferit, unde am crezut că va fi doar pentru timp scurt dar n-am mai plecat vreme de 35 de ani. Să știi că aici ai dreptate, era un domeniu chiar departe de artă dar eu am încercat să aduc, prin exuberanță și pasiune, un tonus cald, o undă vizibilă de degajare și relaxare, și cum altfel decât decorând pereții băncii cu tablouri. La un moment dat, în sediul nou de pe str. Tudor Vladimirescu aveam pe pereți un număr de peste 50 de tablouri. Știm bine că aproape nimeni nu poate trăi din artă, e nevoie de un job. Făceam o simbioză între acest job și arta mea, unul era un materialism sănătos iar celălalt o viziune spiritualizată a vieții.
A fost profesia o disciplină a rigorii iar arta un spațiu al sensibilității și creației?
Bineînțeles că lucrul într-o bancă e dinamic, riguros și rațional, ceea ce nu prea era pentru mine, eu fiind un visător și nu puteam exclude libertatea de gândire. Aveam totuși puterea să mă detașez complet odată ce pășeam afară, mă inunda dintr-o dată o altă energie, un impuls productiv și din clipa aceea aveam un dialog cultural cu mine însumi.
Ați simțit vreodată că talentul artistic a fost umbrit de obligațiile vieții cotidiene sau, dimpotrivă, experiențele trăite vi-au îmbogățit creația?
Poate uneori aș fi avut nevoie de mai mult timp pentru meditație și pentru contemplare dar știam că nimic nu mă poate salva de rigorile acestui mediu decât tot arta și câteodată da, pe nesimțite intuiam o mișcare de întoarcere a spiritului pe verticală, o pornire histrionică spre transcendent. Totul e, până la urmă, experiență de viață, cunoscând caractere, individualități și medii diferite, sunt atinse niște corzi ale sufletului și tot ce câștigăm e, totuși, o gramatică formală a gândirii artistice. După cum a zis odată Van Gogh: „ca artist nu ești decât o verigă într-un lanț, și fie că descoperi, fie că nu descoperi cine știe ce, îți poți alina tristețea”.
Cum privea colectivul la locul de muncă preocupările dumneavoastră artistice? Era Costel Dobrițescu „funcționarul” sau „artistul”?
Cred că eram privit mai mult ca artistul care gândește cu obstinație în metafore și culori. Paradoxul pentru ei cred că era faptul că la cursuri de pregătire luam note maxime la testările finale. Dar pâna la urmă știi cum e, teoria ca teoria dar practica te omoară! Mulți apreciau ceea ce făceam pentru că au comandat lucrări de-ale mele, mai mult cei din generațiile vechi, până prin anul 2000. După aia au devenit burghezi și foarte „sintetiști” care reinterpretează lumea liniar, banii fiind punctul de referință.
Ce rol joacă liniștea și singurătatea în procesul dumneavoastră de creație?
Au fost momente când eram singur cu șevaletul pe plai la Bumbești-Jiu sau prin Maramureș, în locuri liniștite, fără „galerie”, atunci simțeam aproape de mine pe Dumnezeu care mă inspira. Am pictat și în centrul Clujului, în Dej ori la Șieu-Măgheruș și în alte localități, chiar pe strada Victoriei-centru din Târgu Jiu și mă puteam detașa de prezența oamenilor, asta pentru că mâna merge într-un fel de dicteu automat când ești sigur pe tine și știi ce trebuie să faci. În atelierul propriu, care acum e în casa mea de la țară, mă simt ca într-un altar, acolo simt cum pot atinge cu vârful degetelor subiectivitatea pură, prin recurs la memorie. Spațiul meu de lucru e vibrat de melancolii, în care toate cele născute din mișcarea mâinii tind să erupă exploziv, nimic nu este exhaustiv, gândurile sunt generatoare de sintaxe noi care caută a patra dimensiune a universului care este timpul, totul se compune mai mult din reactivarea mecanismelor memoriei și ca produs al puterii de imaginație.
Credeți că artistul se naște sau se formează prin experiența vieții și prin multă muncă interioară?
Cred că el se naște artist, poate ursitoarele îl ajută cu o doză mai mare de talent dar în mod sigur viața și educația, bucuriile sufletului, spiritul în mișcare și modul cum reușește să-și polarizeze atenția spre acei germeni în care se poate regăsi, îl formează ca artist.
Într-o societate tot mai grăbită și pragmatică, mai are arta puterea de a schimba oamenii?
Eu am certitudinea că arta este elixir pentru viață, ca un numitor comun de idealitate. Nimeni nu merge în altă țară să afle cât grâu sau cărbune s-a produs acolo, toată lumea se duce în muzee, în catedrale, în galerii, viziteaza monumente, acolo unde simte o sărbătoare pentru ochi și caută să aibă confort vizual.
Privind în urmă ce considerați că v-a oferit cel mai mult împlinire, cariera profesională sau libertatea creației artistice?
Cariera profesională pentru mine a fost ca serviciul militar. În momentul când s-a terminat, în prima zi de pensie, am uitat. Deseori am auzit pe câte unul că la pensionare simțea un gol și nu putea dormi, se trezea la aceeași oră, din reflex…Nu, la mine nu a fost cazul, în prima dimineață eu am condensat tot timpul trăit la bancă într-o simplă imagine, o clădire rece și atât, de care nu mai am nevoie. Dar când pictez e altceva, lucrând la un tablou deja mă gândesc la altul, este o trăire interioară fără sfârșit.
La ce proiecte lucrați în această perioadă și ce surprize pregătiți iubitorilor de artă și literatură?
Dacă pictura pentru mine e un mod de viață, poezia este un hobby, are altă motivație, ca un ecou rămas după ce forța interioară transpusă în pictură își revendică spontan un drept la exprimare. Scriu rar dar scriu cu drag. Am început un ciclu de lucrări prin anul 2006 intitulat „Umbre de Timp”, și asta este o temă inepuizabilă. Cum am zis, după perioada de naturalism am făcut o serie de tablouri suprarealiste și apoi, cu un fel de impuls ancestral, permanent, m-am integrat într-un curent care pune accent pe emoția poetică, trăirea interioară și dimensiunea spirituală a artei, numit Expresionism liric. O pictură pe care o vreau calmă, cu un caracter muzical simbolic și contemplativ, mergând cu figurativul dizolvat în anumite zone până la abstractizare. Prin culoare, ritm și formă vreau să exprim stări sufletești, senzații și idei interioare, folosind culorile mai vii uneori, aproape de fovism. Aveam pregătită o expoziție cu lucrări noi în februarie a.c dar cu câteva zile înainte de vernisaj am descoperit că sunt bolnav și a trebuit să mă operez, așa că am amânat. Să vedem când va fi și în ce locație.
Dacă ar fi să transmiteți un mesaj tinerilor care își ascund talentul din cauza unui drum profesional diferit, care ar fi acela?
Sfatul meu ar fi că niciodată să nu ocolești ceea ce încearcă sufletul tău să-ți transmită. Un vis urmărit cu perseverență va arunca o punte între intelect și aparența realității, o închipuită fereastră cu un geam de rouă către panorama trecătoare a lumii, pentru reculegere și căutare. Și totuși, retorica artistului și poezia mută din lucrările sale, concepția interioară preexistentă și secunda magică în care el se află în stare de grație sunt mai greu de pătruns fără o cultură de specialitate câștigată și îmbunătățită de-a lungul timpului. Așa că nu evitați impulsul către artă, aveți șansa să aflați o schimbare la față a sinelui și să devină real ceea ce se poate vedea dincolo de vedere!
Realizat de Ana Ionele, Jurnalist, Filiala UZPR Gorj/Mehedinți
