Descumpănirea îl însoţeşte pe om pe toată durata vieţii sale, dar efectele se manifestă diferit precum firul întins prin labirintul mitologic al Ariadnei şi a lui Tezeu, deşirând-se pentru unii spre finalul dorit, iar pentru alţii dimpotrivă poate să fie o piedică cu un demers nefericit.
Când eşti tânăr ai în faţă posibilităţi, dar şi cărări deschise, numai că din păcate dezorientarea îţi poate juca feste între tentaţii şi identitate, ambele te ating sau din contră te pot respinge. În schimb, la maturitate, orizonturile de implicare şi exprimare se îngustează treptat şi implicit îţi afectează personalitatea în varii situaţii, conştientizând că dincolo de adolescenţă, nu tot ce zboară se mănâncă, multe dintre visuri şi speranţe transformându-se în dezamăgiri, adeseori într-un coşmar. În fine, la bătrâneţe descumpănirea individului creşte brusc, cu atât mai mult cu cât simte că mai este util, chiar şi pentru a performa într-un domeniu sau altul de activitate.
Altfel spus, pentru fiecare tronson de vârstă, există totuşi şi posibilităţi şi soluţii care să-l facă pe individ a nu fi mai mereu dezorientat în viaţa de zi cu zi, numai că acesta nu reuşeşte să-şi găsească locul potrivit în societate, evident opţiunile şi putinţa de a se realiza în funcţie de vârstă şi resurse particularizate. Or, tocmai aici este rolul şi obligaţia societăţii de a se organiza şi interveni în întregul ei, astfel încât adolescentul, maturul sau bătrânul să găsească deopotrivă mai uşor calea cea mai potrivită împlinirii opţiunilor şi idealurilor de viaţă, după posibilităţi pentru fiecare.
În ceea ce ne priveşte, societatea românească, haotică şi buimacă este în bună parte diferită de la regula generală, cu atât mai mult cu cât în sistemul politic în care suntem nevoiţi să trăim îşi pune mai degrabă amprenta credo-ului de homo homini lupus, într-un amestec de colcăială cu mai toate relele posibile. De aici avem parte şi de năruirea multor speranţe sau mai exact nevoiţi de a convieţui într-o Românie a lucrului prost făcut, şi cu atât mai mult bulversată de ticăloşie şi prostie. Printre altele, bunăoară, copilul şi adolescentul primeşte o pregătire, dar şi o educaţie difuză şi sumară, nefiresc sistemul fiind influenţat continuu de o lume murdară şi prea plină de droguri, violenţe, înstrăinare şi dezmăţ, de ură, răzbunare, etc. fiind periclitată însăşi siguranţa şi fiinţa noastră naţională.
Desigur, într-o bună măsură sunt şi tineri conştienţi, pe deplin motivaţi care printr-o exprimare doctă, în ciuda unui sistem de învăţământ atât de defect caută a se expertiza şi realiza în ţara lor, dar din păcate imposibilul le stă adeseori în cale, pentru care sunt nevoiţi să plece în afară pentru a-şi găsi locul şi rolul cuvenit. Şi să ne mai mirăm că România continuă să fie secătuită de elite şi valori, fiind previzibilă, mai devreme sau mai târziu, şi o apocalipsă demografică. În plus, pentru tot românul această societate, plină de păcatele unora sau altora, dar la fel de hoţi şi ticăloşi, continuă să fie bântuită de fantomele sărăciei, patimilor şi deznădejdii, trăind mai mult decât auster şi prea devreme albiţi şi coşcoviţi de atâtea poveri. În special, pentru vârsta a III-a spiritul decizional şi comunitar lasă de dorit, căci dincolo de vârstă, subnutriţie, boli şi suferinţe, situaţia pentru bătrâni este mai dramatică, însemnând, în primul rând, o umilinţă nemeritată. Şi vine atât din partea celor ce au în mână soarta României, cât şi de la semenii ce vin din urmă, care adeseori nu numai că nu vor să-i înţeleagă, dar îşi bat joc de vârstnici, fentându-i fie şi pentru a le lua locul, chiar dacă sub soare e aer de respirat pentru toţi. Aşadar, în general, dar mai cu seamă în România ceva trebuie să se schimbe. În primul rând, în eul fiecăruia dintre noi, în mental şi conştiinţă. Să ne spunem adevărul şi să fim corecţi, să apărăm dreptatea, să muncim bine şi să ne respectăm ca oameni, dacă vrem să avem o societate normală şi prosperă pentru toţi, civilizată şi apreciată. Pentru că ne-am săturat să fim mereu amărâţi, deziluzionaţi şi angoasaţi, frustraţi şi mai tot timpul scârbiţi şi morocănoşi. Altfel, de nu vom înţelege rosturile şi adevărata demnitate vom continua să trăim batjocoriţi de alţii sau perplexaţi, între altele de tot felul de ştiri horror, precum într-un coşmar urât. Nu în ultimul rând, în loc să ne alimentăm spiritual din izvorul peren al tradiţiilor noastre strămoşeşti, al culturii adevărate ce şi-au găsit dintotdeauna obârşia în minţile luminate ale acestui neam de-a lungul vremii, vom fi nevoiţi „a savura” pe mai departe „cultura de mahala”, expusă cu atâta generozitate de către mass-media autohtonă şi nu numai, motivând că cine gustă aşa ceva este şi purtător de rating. Căci iată se toarnă din păcate, în neştire, peste gradul maxim admis de suportabilitate şi al cărui om normal la cap tot felul de şuete deocheate creându-ţi deja impresia că am ajuns în zodia, dar şi sub ocupaţia cocalarilor şi botoxatelor, pupezelor siliconate, maneliştilor şi drogaţilor, etc. înşiraţi pe la tot felul de emisiuni, gen divertisment de o amarnică nonvaloare, precum ciorile pe creangă, hrănindu-se voluptuos cu şi pe banii noştri. Şi mai grav decât atât, în ţara asta se fură lacom şi se fură obraznic, România fiind nu doar prădată, ci şi confiscată de către tot felul de infractori-hoţi, ticăloşi şi jigodii, iar ceea ce ni se arată la TV. seară de seară printr-un circ cu puşcăriaşi şi puşcăriabili nu reprezintă decât o grosolană manipulare, de vreme ce mai nimic din averile alea furate nu s-au confiscat, recuperat şi returnat la bugetul statului, dimpotrivă.
Şi atunci oare, „talpa ţării” să nu aibă niciun fel de reacţie şi să nu-i pese că România este precum o mamă furată mereu, batjocorită şi snopită în bătaie, iar proprii săi copii o abandonează într-un astfel de moment atât de nefericit?
Vasile Irod
