România trăiește, din păcate, aceeași scenă veche. De fiecare dată când bugetul se clatină, când risipa nu mai poate fi ascunsă, când găurile lăsate de ani întregi de administrație proastă ies la suprafață, apare câte un „mare specialist” care vine cu soluția miraculoasă: să vindem pachete de acțiuni din companiile profitabile ale statului.
Nu trebuie multe analize pentru asemenea idei. Nu trebuie geniu economic, nici viziune strategică. Astfel de propuneri nu se nasc în laboratoare serioase de politici publice. De multe ori, ele par să vină gata scrise, în plic, de la cei care visează profituri rapide, câștiguri peste noapte și acces ieftin la active construite în zeci de ani.
Ni se spune că nu este vânzare, ci „listare”. Că nu este cedare, ci „modernizare”. Că nu este disperare, ci „reformă”. În realitate, când vinzi ce produce bani ca să acoperi ce au distrus alții, nu reformezi nimic. Doar muți nota de plată către generațiile următoare.
Companiile profitabile ale statului aduc dividende an după an. Sunt una dintre puținele surse constante de venit la buget. Dacă vinzi pachete de acțiuni, iei bani o singură dată, apoi renunți la o parte din câștigurile viitoare. Este exact gestul omului care își taie pomii fructiferi ca să aibă lemne două zile, apoi rămâne cu curtea goală.
Mai grav este că aceste idei apar mereu în timp ce adevăratele probleme rămân intacte. Nimeni nu se grăbește să recupereze prejudiciile uriașe produse de contracte umflate, de achiziții suspecte, de sinecuri politice și de rețele care au transformat statul într-o sursă personală de îmbogățire. România a văzut destule exemple în care bani publici sau europeni au fost tocați cu o creativitate demnă de manuale. Inclusiv în proiecte prezentate pompos drept modernizare.
Acolo trebuie căutată soluția. La cei care au sifonat, nu la companiile care încă produc valoare. La cei care au parazitat sistemul, nu la activele care mai țin bugetul în picioare. Recuperarea prejudiciilor, confiscarea averilor nejustificate, management profesionist și transparență totală – acestea sunt reforme reale.
Să vinzi însă bucăți din ceea ce încă funcționează, doar pentru a acoperi dezastrul produs de alții, nu este curaj politic. Este comoditate, slăbiciune și, în fond, o formă de trădare economică.
România nu are nevoie de samsari la vârful statului. Are nevoie de oameni care să apere ce este al românilor, nu să pună eticheta de preț pe el.
Dragoș Ionică
