Am primit şi am privit această carte cu multă receptivitate şi mai ales cu mult respect, iar, în acelaşi timp şi cu multă atenţie, pentru că ea dezvăluie cu o măiestrie versificată şi diversificată marea taină a unui cuplu care a trăit şi trăieşte o poveste de iubire ce trece dincolo de efemeritatea acestei vieţi pământeşti! Am convingerea că modul în care autorul se dezvăluie în Duhul Adevărului se apropie de o meditaţie filosofică a durerii şi a dorinţei de a fi mereu cu fiinţa iubită, până la un timp care curge mult mai departe de aniversarea celor «75 de ani de viaţă în 75 de poeme de iubire, din care 45 împreună cu soţia Lidia, Mireasa din visurile mele cu care mâine voi călători printre îngeri şi stele», pentru că acest poet care versifică trăirea iubirii o face cu un suflet sensibil şi cu un spirit înzestrat peste măsură! Aşadar, Cartea domnului Dumitru BUŢOI, sugestiv intitulată «LICENŢIAT ÎN IUBIRE», tipărită la Editura UZP (Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România), Bucureşti, 2025 se deschide cu «Viaţa ca un cânt» înălţător prin care autorul imploră cititorul iubitor de versuri memorabile să accepte rugăciunea lumească rostită ca o rugăminte sinceră: «Lasă-mi libertatea/ De-a mă zidi/ de viu în cuvânt/ Iubita mea curată-n gând/ Şi faptă ca un crin/ Doamne,/ numai prin Tine eu sunt/ Inimă tânără pulsând/ Într-un piept preaplin/ De-atâta iubire/ Viaţa noastră-i un cânt!», pentru a mărturisi o adevărată profesiune de credinţă ce depăşeşte condiţia deontologiei clasice! Desigur, spaţiul publicistic nu ne îngăduie să prezentăm toate versurile minunate care sunt pătrunse uneori de un tragism lăuntric, aşa cum este cazul poeziei «Moartea ca o mireasă», cea care m-a impresionat foarte mult, dar, autorul nu omite faptul că pe lângă versurile dedicate celor dragi: Lidia, Diana, Vivienne, Mathias şi Mauriccio, să amintească de «Mama, icoana sufletului meu» şi chiar de «Catedrala Credinţei», în pofida faptului că uneori Dumnezeu se mai supără pe noi şi apoi urmează «împăcarea» cu Dumnezeul Cel milostiv şi iubitor de oameni!
«Într-un piept preaplin/ De-atâta iubire/ Viaţa noastră-i un cânt!»
Autorul acestei cărţi este şi un om credincios şi cu sufletul înduhovnicit, care se inspiră chiar din izvoare ale dumne¬zeieștilor învăță¬turi, descriind în versuri de sorginte blagiană toată lumea doritoare de cunoașterea lui Dumnezeu și povățuindu-i pe oameni pe calea mântuirii, a eliberării de prejudecăţi, atunci când spune: «Dacă sunt licenţiat în drept/ De ce n-aş fi/ licenţiat în iubire/ Acum când viaţa/ Este o simplă conjugare/ La timpul imperfect/ Şi-acolo-n cer mireasa mea/ Cu trup de rouă/ M-aşteaptă să-i fiu mire/ Să-i dau/ Licenţa de licenţiat în Drept/ În schimbul licenţei în iubire!», pentru că o spune ca un Mesia așteptat, care trebuie să pătimească și să învieze din morți, prin darul de viață făcător al Duhului, singurul prin care umanul, deși asemănător oamenilor care aleargă după glorie, se arată a fi unul amăgitor, unul ce este arid și neroditor de virtute, cu tentacule ale diavolului, dar, peste toate aceste rătăciri, autorul ne arată prin versurile sale că revine la frumusețea de la început a firii și, adă¬pându-se din harul de viață făcător al iubirii, se împodobește cu florile variate ale primăverii și face să crească vlăstarele deprinderilor iubitoare de virtute care înalță ramurile bine îndreptate spre cer ale iubirii de Dumnezeu! Cu gândul îndreptat spre lacrimile cerului, autorul o îndeamnă pe iubita sa cu încredere deplină: «Priveşte iubito pe fereastră/ Cel ce te-a iubit nu mai vine/ Şi trandafirul s-a ofilit în glastră/ Şi n-aştepta înfiorată/ ca Dumnezeu să facă vreo minune!/ Priveşte iubito pe zare/ Cel ce te-a iubit, frumoasă fată/ rătăceşte printre stele şi nori/ Încătuşat de viu în (ne)uitare/ ..floare însângerată../ Şi-mbrăţişat de îngeri şi stoluri de cocori!», mai ales că privirea aceasta spre cer, nu i se oferă omului de-a gata, când seninul cerului face ca omul să simtă trebuința poeziei, fără să simtă durerea greu de suportat a unei vieţi lipsită de cele bune, care sunt una cu virtuțile. Dar, lecturând cu sufletul versurile domnului Dumitru Buţoi, omul se schimbă şi crește în tărie duhovnicească, în roade plăcute care îl înalță spre Dumnezeu, pentru că numai prin Dumnezeu, omul se regăseşte şi se actualizează în ceea ce poate ajunge el precum un înger, deci, se actualizează în ceea ce e chemat să fie prin legea devenirii fireşti!
«Că-n templul poeziei mele/ Cât este iubire este şi durere/ Şi dincolo de vis şi stele/ Voi fi un strigăt răstignit în tăcere!»
Murmurând cu tăcerea inimii versurile autorului acestei cărţi, înțelegem în amănunțime însemnătatea lecturii de referință şi ne îndreptăm cu smerenie tot spre Dumnezeu, chiar dacă pe cel întristat îl apasă durerea morţii fiinţei iubite, mai ales că trimiterea la mormântul din Dăneşti este ea însăşi iubirea care nu se stinge niciodată şi toţi suntem însetaţi de iubire, când tânjim după atenţia, aprecierea, mângâierea şi gingăşia celorlalţi faţă de noi! Inima autorului, ca a oricărei persoane, nu se satură de iubire niciodată şi mereu aşteaptă un nou cuvânt de încurajare, iar cel rămas în suferinţă recunoaşte setea de iubire a inimii, aşa cum se întâmplă în poezia «Dincolo de vis şi stele», din lectura căreia putem înţelege că fiecare om trebuie să devină un vizionar în societate, în familie, la locul de muncă, iar, acest lucru se petrece numai după ce stai de vorbă cu tine însuţi şi apoi cu Dumnezeu, pentru că lumea are nevoie tot mai mare de o renaştere în duhul lui Dumnezeu, iar pentru aceasta ne trebuie poeţi care să spună: «Iubita mea cu ochi căprui/ Şi trupul sculptat în ciocolată/ Nu mă privi nicicând înfiorată/ Şi nu mai spune nimănui/ Că-n templul poeziei mele/ Cât este iubire este şi durere/ Şi dincolo de vis şi stele/ Voi fi un strigăt răstignit în tăcere», iar, acest din urmă vers, cred că sintetizează esenţa acestei cărţi, pentru că numai cel «răstignit în tăcere» devine un reazem al sufletelor şi al minţii noastre şi numai parcurgând cu sensibilitate filele acestei cărţi de numai nouăzeci de pagini, poţi concluziona că nu locul unde munceşti, nu răsplata pe care o primeşti capătă valoare deosebită, ci, conştiinţa autodefinirii crezului deontologic, iar, felul cum îţi îndeplineşti misiunea este un lucru important, pentru ca oamenii care citesc să poată să spună: credem nu numai pentru cuvântul tău, pentru scrisul tău, căci, şi noi înşine am auzit şi ştim că aceasta este menirea poeziei, când putem dărui iubire şi dorim ca să fim iubiţi! Iată ce inspiraţi devenim, lecturând cartea domnului jurist Dumitru Buţoi, pentru că toţi ne dorim iubirea infinită, iar Iisus Hristos ne spune că Dumnezeu ne iubeşte cu o iubire veşnică! În concluzie, trebuie să dorim să parcurgem această carte care dovedeşte că iubirea omului este cea sufletească, deci, iubirea promovată prin «licenţa» sufletului, suferinţa prin iubire, dorinţa de iertare, nevoia de comuniune şi de fericire, la urma urmei! Drama omului constă în faptul că simte ceea ce nu este, dar foarte greu înţelege ceea ce ar trebui să fie iubirea fără trădări sau contraziceri inutile, fără certuri, ură şi mânie, pentru că iubirea creştinului este în interiorul său, în inima sa, nu în exteriorul său! Acesta este sensul tămăduirii, motivaţia a ceea ce trebuie să vedem pentru a ne vindeca! Uneori, pentru mulţi oameni de azi, care nu au găsit fericirea, se constată că e neplăcut să accepţi un asemenea adevăr, să constaţi că ţi-ai risipit viaţa alergând după plăcerile trecătoare ale lumii care se îmbată cu iluzii, dar, aceasta este realitatea, iar, cartea de faţă, prin ceea ce ne oferă, ne demonstrează că autorul nu este numai un «licenţiat în iubire», ci, autorul care printr-o lectură pedagogică se dezvăluie ca un sfătuitor care ne doveşte că nu se poate minţi în versuri sau să ne minţim pe noi înşine, iar, acela care refuză ca să se vadă aşa cum este, cu limitele proprii, refuză să se întâlnească cu sine însuşi, ocultând adevărul vieţii! Pentru orice om este mai comod să discute despre politică, afaceri şi despre alţii, decât să-şi clarifice propriile probleme şi stările sufletului său rănit, întristat sau rigid, închistat ori pietrificat în prejudecăţi! Credinţa omului nu este adevărată, dacă nu porneşte dintr-un suflet curat, format la şcoala adevărului care este în inima lui, cu menţiunea că acest adevăr trebuie căutat cu ardoare în lumina adevărului divin!
Profesor dr. Vasile GOGONEA, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, Filiala «Jean Bărbulescu» Gorj-Mehedinţi
