Motto: „Arta este lungă, viața este scurtă, oportunitatea e trecătoare, experimentul înșelător, iar judecata dificilă” – (Hipocrate)
1. O statistică elocventă
Asociația Medicilor Scriitori și Publiciști din România (A.M.S.P.R.) a ieșit pe piața, din ce în ce mai rarefiată în ceea ce privește cartea de valoare autohtonă și contemporană, cu o nouă antologie, cu un titlu semnificativ: „Hipocrate și arta scrisului”.
Volumul de 290 de pagini cuprinde 57 de autori, dintre care 23 sunt doctori în medicină, 5 sunt academicieni, 8 sunt membri ai Uniunii Scriitorilor din România, 2 sunt membri ai U.Z.P.R, unul e membru al L.S.R., 5 sunt gorjeni, 10 trăiesc și scriu în exil.
Am întocmit această statistică din datoria morală de a fi un cronicar corect, cuprinzător, atent la detalii și nuanțe. Câteva concluzii generale ar fi că: * scrisul face parte din însăși practica medicală; medicina narativă se constituie ca o literatură empatică; * relația medic-actul scrisului dă sens suferinței; * orice viață este un roman și medicii știu să locuiască poetic lumea.
Redactorul coordonator Virgil Răzescu îl invocă pe A.P. Cehov, iar eu îmi amintesc despre Vasile Voiculescu. Președintele A.M.S.P.R. are dreptate când subliniază aspectul că arta nu-i doar vocație și refugiu ci îndemn la existența culturală și spirituală prin lectura de plăcere care prelungește viața, combate anxietatea, depresia, stresul și aduce sănătate psihică și fizică.
2.Întoarcerea în copilărie
Același Hipocrate militează pentru echilibrul dintre suflet și natură. Gorjul are trei gorjeni în antologia „Hipocrate și arta scrisului”: Nicolae Gorun, Grigore Lupescu, Constantin C. Șișiroi.
În această primă parte a prezentării mele critice și hermeneutice, mă voi referi la foarte activul publicist, scriitor, poet, critic literar, doctorul în medicină Constantin C. Șișiroi, un colaborator harnic și competent al „Gorjeanului”.
Lui îi sunt găzduite zece texte literare după cum urmează: Din copilăria mea, Nedumerire, Odă pentru părinți, Fabulă, Trezire din somnul rațiunii, Rugă pentru pace, Nostalgie, Lăsați-mă!, Stare prezentă; fiecare poem sugerează o firească emoție, invită la meditație, arborează steagul păcii în fața războiului, întâmpină starea prezentă cu o atitudine a unui înțelept, nu lasă loc disperării sau urii, reclamă cu bunul simț, acutizat de crunta realitate din jur, o minimă kairicitate, ceea ce denotă o subtilă trimitere la una din cărțile lui Constantin Noica: Modelul cultural european.
Inspirat, entuziast, melancolic, reveriant, sarcastic, ontologic, fenomenologic, lirician, homo socius/politicus, în postură auctorială consecventă, trudnică, iluminată de mesaje umaniste, alteritare, Constantin C. Șișiroi se întoarce în copilărie – călcând pe urmele lui Mihai Eminescu – atunci când elogiază pe copilul păstor mioritic, undeva, la țară, pe o pajiște însorită, în râul căreia se scaldă ca Ion Creangă în Ozana cea limpede curgătoare.
Cu ochii irizați de căldura verii, pupilele îi ardeau de intensitatea frumuseții, de răcoarea mirifică a izvorului și a umbrei vreunui stejar maiestuos, iar liniștea paradisiacă îl îmbia la un narcisism catharctic, revigorator de energii constructive într-un spațio-timp de-a dreptul propice formării propriei înțelegeri a lumii înconjurătoare.
3.Cultul strămoșilor
Ca și Tudor Arghezi, între-o „Nedumerire” Constantin C. Șișiroi își asumă curajul de a i se adresa întrebător de ființă lui Dumnezeu, reproșându-i în subsidiar victimele nevinovate la fiecare cutremur (din 1977, 2023, 2025); apoi le reproșează oamenilor că doar la necaz îl roagă pe Domnul, ci nu ca să-i apere și să-i ajute zilnic.
Însă „Odă pentru părinți” trădează un cult tradițional, antropologic: al strămoșilor și moșilor; aceștia sunt totemici și eponimici, un fel de semidivinități gentilice, un soi de eroi civilizatori, salvatori ai comunităților sătești sau etnice., sfinți ori sfinte populare care și-au pierdut individualitatea mitică, păstrând în schimb personalitatea lor colectivă mitică; acești semizei și uneori chiar și zei, precum multe făpturi mitice, au căpătat în mitologia română înfățișarea de bătrâni uitați de timp și de oameni; lor (adică acestor strămoși și moși dătători de legi și datini), li s-a conservat un cult complex, totodată domestic, funerar, comunitar, sărbătoresc și ludic, deosebit la poporul român.
Astfel că poetul scrie: „Mi-e dor de voi, părinții mei,/ aducători de ființe/ pe pământ,/ și-aș vrea să vă mai văd,/ mă rog la zei,/ să mai vorbim odată/ și oricând/…/ Mi-e dor de voi,/ părinții mei, că n-ați putut/ trăi ca niște zei/ sau că nu puteți să vă treziți pios/ precum odată a făcut/ și marele Hristos” (Odă pentru părinți).
4.Ruga pentru pace
Homo politicus, Constantin C. Șișiroi apelează, grav, pedagogic, la „trezirea din somnul rațiunii”. Realitatea ce vremuie ne obligă la un duș rece ca să scăpăm de monștri ca-n poveste. Ne îndeamnă să reacționăm la „răul veacului” cu conștiința cea bună. „Căldura ne toropește pe toți și nu vedem mocirla din jur; așa că-i binevenit dușul rece” ca să separe ce-i pur ”de mizeria morală a clasei politice”.
„Secetă la sfârșit de mileniu” e o poemă rimată, ritmată în catrene cu albe rânduri între ele, de sorginte ecologică. Ea ne amintește, enunțând apocalipsa, în descendența lui Nicolae Labiș (cel din „Moartea căprioarei”), că seceta a ucis și ploaia și ninsoarea.
„Rugă pentru pace” e un manifest à la manière de Adrian Păunescu, care ne încredințează că „această pace ce-o visăm de veacuri/ va duce vestea că pe-acest Pământ/ am construit un șir prelung de parcuri”. Evident, „parcul” e accepțiunea postmodernă a paradisului inițial ajuns în ultima ipostază de degradare; dar reprezintă totuși „oaza” etică și oarecum estetică/ dintr-un pustiu” (precum cel din Ucraina, Iran etc. – n.n., I.P.B.).
Poetul opune „lumea asta vie” „războiului rece” sau cu drone și rachete, iar morala e ironică dar justă: „Dacă nu poți face ceva/ ce depășește puterea ta,/ nu te încumeta a te băga/ în lupta fără de acces la ea!”. Avertismentul său are în vedere actuala situație politică a României pe plan internațional, una de coșmar, între coloși precum China, S.U.A, Rusia, Ucraina.
Ceea ce poetul celebrează în ruga sa pacifistă pare un proiect morganatic, utopic, aproape imposibil de realizat.,
5.Natura vie și liniștea sufletească
Când nostosul îl cuprinde, poetul redevine melancolic, reveriant: în vis natura vie doarme chiar lângă ale casei trepte. Ca și Albert Camus, are nostalgia zilelor toride și a nopților cu briză caldă. Sobele fierbinți din hodăile locuinței îl îmbie la lentoarea minții împinsă înspre viziuni aurorale (ci nu crepusculare – n.n., I.P.B.).
Anotimpurile își succed la nesfârșit evoluția, iar firea poetului se ductilizează în căutarea „căldurii în suflet încastrată” drept rezervă în postexistență.
În poema „Lăsați-mă!”, Constantin C. Șișiroi își reclamă liniștea sufletească; cugetă despre o cerească pâine, idee; își zămislește propriul orizont de gândire neîntreruptă „spre mult bine” care „undeva ca o roată” alcătuiește un mecanism ontologic și fenomenologic atoatestăpânitor: viață – suflet – inimă – cuget”.
6. Claritate și altruism
Uneori transbacovian, poetul-medic constată că – citez – „un vânt bântuie prin/ sufletul rănit/ de fapte ce năruie/ o inimă caldă și mare/ ca un veritabil trofeu”. Metaforic definit, acest trofeu nu poate fi altul decât claritatea, grefată, evident, pe altruism, în slujba cărora pune limbajul comun dar matur stilistic.
De altfel, poetul aderă la mișcarea germană „Sturm und Drang” -(Furtună și avânt), revoluționară din anii 1770-1800 (ai secolului al XVIII-lea – n.n., I.P.B.), dar reconotată în ev postmodernist.
Citez: „E o furtună în sufletul meu/ ce atârnă ca plumbul de greu./ Dar nu pot scăpa, chiar de vreu,/ viața mă-apasă, mereu, tot mereu”. Acest reușit catren mă mulțumește critic, dar și înainte de-a pune punct acestui succint esostudiu, la an 2026, Constantin Șișiroi mă anunță ca de obicei el la o cafea, eu la un ceai – că își amână bilanțul întrucât are în proiect o nouă carte. O s-o așteptăm cu aceeași nerăbdare.
Ion Popescu Brădiceni critic literar, doctor în filologie
