Cu prilejul comemorării celor 137 de ani de la înălţarea sa la ceruri, putem spune că din viaţa lui Mihai Eminescu se cunoaşte că în vara anului 1878, când avea 28 de ani, fiind bolnav, poetul a pregustat în satul de lângă pădurea Arpadiei şi «Câmpul Cerbului», din comuna Ţânţăreni, satul Floreşti, o perioadă liniştitoare şi odihnitoare «de confort sufletesc», aşa cum îi prescrisese medicul, pentru că acolo, geniul poeziei româneşti a petrecut o perioadă de odihnă şi de refacere a sănătăţii sale, la conacul lui Nicolae Mandrea. Se menţionează faptul că ar fi sosit la Floreşti la 18-20 iunie 1878 şi că s-ar fi întors la Bucureşti, la puţin după 13 iulie, deşi, după unele documente, ar fi stat aici mai mult, având de lucru o traducere voluminoasă, iar starea sănătăţii cerându-i timp pentru vindecare. Deci, Eminescu a sosit Ia Floreşti, în împrejurări cu totul deosebite, în pofida faptului că venise de la Iaşi la Bucureşti, doar în toamna lui 1877, mai ales că «în dulcele târg al Ieşilor», ar fi putut să se întoarcă pentru a răspunde promisiunii făcute lui Ion Creangă şi unde se afla şi marea sa iubire, Veronica Micle!
,,Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin”!
Aşadar, «poetul nepereche» a preferat Floreştii, o localitate depărtată de Bucureşti, aproape de Filiaşi. Probabil se simţea cu adevărat bolnav şi evita întâlnirea cu prietenii din Iaşi, până la însănătoşire, căci nu credem să fi uitat scrisoarea din decembrie 1877 a prietenului Ion Creangă, care amintea în câteva rânduri şi despre iubirea lui: ,,Veronica (Micle) a fost azi pe la mine şi mi-a spus că şi cu dânsa faci ca şi cu mine! De ce? Ce rău ţi-am făcut noi? De Crăciun te aşteptăm să vii (.„) Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin!”. Se pare că spre începutul verii 1878, boala de care suferea avansase, că mentorul său, Titu Maiorescu încerca să-l scoată din starea lui oarecum neglijentă, după cum se înţelege dintr-o scrisoare din 26 februarie, către şeful junimiştilor, Iacob Negruzzi, care pregătea un album al cenacliştilor, pentru că spunea: ,,Cu Eminescu, am să mă duc eu însumi la fotograf, mai înainte însă la bărbier ca să se radă”, pentru a completa cu faptul că un alt bun prieten al poetului, Ion Slavici, menţiona că: „El (Eminescu) s-a îmbolnăvit în cele din urmă; o boală care mie îmi părea foarte primejdioasă: i se umpluseră fluierele picioarelor de nişte bube urâte care se întindeau”, ceea ce ilustrează starea precară a sănătăţii poetului. Marele critic George Călinescu, în monografia dedicată poetului naţional, aprecia, citind manuscrisul «amintirilor» lui Slavici, că astfel de răni erau limfatice. În acest fel, Slavici oferea asigurări că prietenul său nu avea o astfel de boală, că: «Doctorul Wilhelm Kremnitz, care ţinea mult la el, l-a examinat şi ne-a încredinţat că bubele acelea sunt cu desăvârşire nevinovate, că le au, adeseori, oamenii care trăiesc în mizerie şi că se vor vindeca ele după ce Eminescu va trăi un timp oarecum mai regulat», adică, un timp de odihnă şi de refacere. În aceste condiţii, Junimistul Nicolae Mandrea (1842-1910), mai în vârstă cu opt ani decât poetul, l-a invitat la conacul său de la Floreşti, primit la căsătoria cu Zoe (n.1858), fiica lui Barbu Bălcescu, nepoata lui Nicolae Bălcescu şi strănepoata lui Theodor Aman. Conacul respectiv era îngrijit numai sub supravegherea unui argat şi-i oferea lui Eminescu o perioadă de odihnă şi de relaxare, «unde avea şi aer curat, şi apă bună», aşa cum preciza Ioan Slavici, cel care semnala mai multe amănunte privind perioada în care a stat Eminescu la Floreşti, spunând următoarele: ,,Pentru ca să nu steie de pomană, ceea ce el n-ar fi primit, comisiunea însărcinată cu publicarea documentelor rămase de la baronul Hurmuzachi i-a dat, în urma stăruinţelor lui Tudor Rosetti, un onorar de câteva mii de lei pentru traducerea în româneşte a unui volum din fragment. A rămas, însă, ca aceasta să fie singura carte pe care o avea cu dânsul, căci, cărţile pe care le citea erau duşmanii lui”, precizează Slavici. Deci, Eminescu a sosit la Floreşti, în preajma zilei de 15 iunie 1878. (Ce stranie coincidenţă cu ziua în care a trecut la Domnul!!!??). Până la Craiova, a călătorit cu trenul, iar în «Cetatea Banilor» s-a oprit la nişte prieteni mai vechi. De la Craiova a plecat cu «olacul», fiind însoţit de Ion Traşcă, ultimul olăcar al acestor plaiuri, originar din Chiciora – Gorj. Se pare că acel conac unde a poposit, era pe dealul spre răsărit de Floreşti, deasupra satului, aproape de biserică şi şcoală, peste care se ridică verdeaţa câmpului. Şi-a adus cu el primul volum din «Fragmente», «Zur Die Geschichte der Rumäniens», care avea să fie publicat în anul următor, în traducerea sa.
,,Îl privea toată lumea uimită, cum stătea, parcă înfipt în pământ ca o statuie..”!
De altfel, în prima scrisoare trimisă colegilor prieteni rămaşi în redacţia ziarului «Timpul», care este păstrată în redactarea de concept a lui Thoderiţă Rosetti, Mihai Eminescu exprimă bucuria acelor clipe şi acelor locuri de vis: „Locul în care sunt e cât se poate de frumos. Râuri, codru, şes, dealuri, munţi în depărtare”! Prezenţa lui Eminescu la Floreşti a intrat în legendă, fiindcă, bătrânii satului povesteau despre trecerea Poetului prin istoria localităţii, când Eminescu venea de la conac cu o cofă de lemn în mână spre ciutură (fântână) să ia apă. Se învăţaseră copiii de pe timpul acela, că este Eminescu şi când se întâlnea cu ei la fântână, le făcea poezii. Pe ei, tare îi bucurau poeziile lui pline de glume, îi scoteau apă şi apoi mergeau cu el până sns, în faţa conacului. Şi le mulţumea frumos, şi le mai spunea două-trei versuri, şi le spunea când să se întâlnească a doua zi. Şi bucuroşi aşteptau copiii ca să se întâlnească iar cu Eminescu. Pe când sta singur în conac, ieşea dimineaţa sau spre seară şi se oprea acolo unde drumul care şi acum vine de sus, de pe deal şi se întâlneşte cu drumul care urcă din sat spre biserică. Acolo, se oprea în loc şi privea lung, ceasuri întregi, nemişcat ca o statuie, spre dealurile şi munţii de sus! Şi povestea un bătrân din Floreşti: ,,Îl privea toată lumea uimită, cum stătea aşa, parcă înfipt în pământ ca o statuie şi privea nemişcat spre munţii din depărtare. Deodată, se mişca repede din loc, se învârtea în loc, punea ochii în pământ şi pleca năuc spre conac, de unde nu mai ieşea până a doua zi! Asta se repeta în fiecare zi, sau o lua pe potecă în sus, trecea peste puntea pe care o făcuseră boierii ca să poată trece el şi noaptea, şi se afunda în marea pădure a Arpadiei. Se ducea sus, la lacul din pădure, dar, după câtva timp de stat aici la noi, după câteva luni, după ce se împrietenise cu lumea din sat şi lumea cu el, a pierit şi nu a mai venit! Vorbea cu toţi prietenos, însă, câteodată trecea prin mare mulţime de oameni cu capul în piept, fără să vadă şi să audă ce era pe lângă el. Îl iubea toată lumea şi voiau să se întâlnească cu el. Aşa ne povesteau despre el bătrânii, când noi eram copii. Despre el ne vorbea la şcoală şi învăţătorul, care ne-a învăţat prin 1910 şi ne ducea, în fiecare săptămână aproape, până sus, la lacul din pădure, unde ne povestea despre Eminescu”! În pădurea Arpadei era, în anii prezenţei lui Eminescu la Floreşti, un lac, pe care poetul îl vizita. Pădurea era seculară şi impresiona prin mărimea copacilor! Copiii de altădată, îşi amintesc, aşa cum relatează un alt bătrân al satului, că: „Tot in acest timp eram conduşi foarte des spre locul unde a fost lacul, care atunci era chiar un lac frumos cu apă în el, atât ne spunea învăţătorul Ştefan Păunescu! Se pare că pe marginea lacului a făcut Eminescu multe poezii. Pădurea în care era lacul era din gârniţă şi din goruni groşi (de) nu-i puteau cuprinde doi oameni cu braţele. Mai spuneau bătrânii satului că de multe ori Eminescu îşi făcea poeziile în foişorul din dosul bisericii, până noaptea târziu. 
Deci, Eminescu a scris poezii şi la Floreşti, dar, aici a tradus şi cartea fragmentelor vieneze despre istoria românilor. Eminescu şi-a atras repede simpatia preotului Dumitru Duţescu din Floreşti. Iar, Constantin Dumitru Duţescu, un bătrân (n. 1880), mărturisea unui urmaş de mai târziu al satului că Eminescu devenise «intim cu fata popii», de aceea, trebuie să precizăm că în scrisoarea trimisă de poet lui Ranett – Roman la 13 iulie 1878 se vorbeşte şi despre «fata popii cea ocheşică», dar nu este cea din informaţiile locale, pentru că fata popii Duţescu se numea Elena Duţescu, sau Leana, cum îi spuneau sătenii. Despre Leana se mai ştie că a fost căsătorită cu un oarecare Purcaru, ţăran din mahalaua Cocorova, aparţinătoare de satul Bulbuceni, devenit mai târziu Poiana. Când Eminescu a venit la Floreşti, fata popii era văduvă, îi murise soţul şi se retrăsese în casa părintească, iar, Eminescu, vizitându-l pe preot, a întâlnit-o pe Elena Purcaru şi a iubit-o cu adevărat. În încheiere, să adăugăm faptul că Lacul şi pădurea Arpadiei de pe dealul numit ulterior şi «Câmpul Cerbului», cei doi amorezi au tăinuit iubirea lor, dar poezia de dragoste eminesciană o păstrează, mai ales că după unii eminescologi, în monografiile lor consideră că splendida Poezie «Lacul» păstrează imaginile inspirate din natura miraculoasă a plaiului gorjenesc şi din clipele melancolice ale sentimentelor pentru o fiică a satului Floreşti.
Profesor dr. Vasile GOGONEA
