Noţiunea de eroare înseamnă o abatere de la adevăr, o greșeală de raționament sau o falsă reprezentare a realității, iar, în funcție de context, poate fi o eroare logică numită sofism, când autorul este conştient de acest lucru, sau paralogism, când autorul cade în eroare fără să ştie, fără să-şi dea seama! Unii vorbesc despre eroarea care invalidează un argument, adică, o eroare de fapt sau o metodă de învățare. Dar, pentru cine nu vrea să înţeleagă deosebirea dintre adevăr şi eroare, nici Dumnezeu nu are ce să zică decât aceasta: „Cine este nedrept, să nedreptăţească mai departe; cine este spurcat, să se spurce şi mai greu; cine e drept, să facă dreptate şi mai departe; cine este sfânt, să se sfinţească şi mai mult. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui” (Apocalipsa 22,11-12). Mai apoi, spune ştiinţa că tot omul a venit în lume cu un anumit număr de celule nervoase, iar, prin faptele lui cele decadente, pierde un anumit număr de celule, mai mic sau mai mare. Şi cum peste toate fără-de-legile atârnă le¬gile, aşa şi peste viaţa decăzutului, i se scriu faptele în sămânţă, aşa cum copilul este produsul genetic al celor doi părinţi, a celor patru bunici, a celor opt străbunici, a celor şaisprezece străstrăbunici, aceasta este moştenirea în sus care se numără până la al patrulea neam! Dar, şi ceilalţi dintre înaintaşi dăruiesc partea lor de zestre, însă din ce în ce mai mică. În acest fel, ne putem da seama câte au de suferit (ispăşit) copiii din greşelile părinţilor şi cum duc mai departe ceea ce moştenesc! Forma şi întocmirea trupului precum şi numărul de celule nervoase pe care îl aveau părinţii când au adus copilul pe lume, aceasta este o altă problemă! Eroarea se produce atunci când un argument se bazează pe o premisă neprobată sau contestabilă şi care este dată ca sigură fără a fi demonstrată. Aşa că, a induce (pe cineva) în eroare înseamnă a amăgi, a înșela, iar, pentru a face un lucru cu o precizie ridicată, mai întâi trebuie să necesite precizie ridicată, deoarece poate exista o eroare de sistem în măsurare, se poate spune că precizia este o condiție prealabilă pentru a asigura acuratețea unei idei.
,,Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui”!
Uneori, eroarea sistematică se mai numește și eroare măsurabilă şi este cauzată de unii factori originali, comuni în procesul de analiză. În anumite condiții, valoarea absolută a erorii într-un număr finit de măsurători nu va depăși o anumită limită, mai ales că erorile accidentale pozitive și negative de aceeași dimensiune au șanse aproape egale, deoarece, erorile mici au multe oportunități, iar, erorile mari au mai puține! Taina Adevărului nu stă în lucruri, nici în idei, nici în simboluri, ci în Persoana divino-umană a Domnului Hristos, când spune: „Eu sunt Adevărul”. Căci, Domnul este întrutot desăvârșitul Adevăr, niciodată micșorat, niciodată manevrabil, deci, pururea Unul și Același în plinătatea Sa întru tot desăvârșită! Deci, pururea Unul și Același ieri și azi și în veci! Dumnezeu este Adevărul pururea veșnic, și în timpul veșnic, pururea nemărginit, și în cele mărginite nemărginit, pururea nemuritor, și în cele muritoare nemuritor! Aşa că toate celelalte adevăruri izvorăsc din el precum razele din soare, de aceea și ele sunt nemuritoare și veșnice! În Teologie, toate dogmele constituie un singur Adevăr: Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos şi ele toate duc la El, pentru că vin de la El. Toate duc la El, aşa cum orice rază a soarelui duce la soare! Iar, dacă omul pornește și merge până la capătul adevărului despre Bine, trebuie să ajungă la Domnul Hristos, izvorul, făcătorul și începătorul Binelui! Dacă merge până la capătul adevărului despre Dreptate, din nou trebuie să ajungă la Domnul Hristos, Care este Dreptatea, izvorul și făcătorul Dreptăţii! Dacă merge până la capătul adevărului despre viață, lume, veșnicie, iubire, desăvârșire, milă, fericire, blândețe, nădejde, rugăciune, credință, pururea trebuie să ajungă la Domnul Hristos, Care este singurul izvor și făcător al vieţii.
,,Nu poţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona”!
Omul credinţei ortodoxe va simţi simte cu toată ființa și constată că nu este nimic relativ, nici pe partea acestei vieţi, nici pe partea vieţii veşnice. Prin toate nevoințele, întâmplările și experiențele sale, omul merge și se îndreaptă spre infinit și spre veșnicie, spre infinitul și veșnicia lui Hristos. Căci, în inimă păstrând concentrarea energiilor, departe de risipirea lor în lumea înconjurătoare, prin intermediul simţurilor, putem avea suficiente argumente împotriva erorilor, dacă îndumnezeirea omului este o îndumnezeire a sufletului şi a trupului, deoarece omul nu este compus doar din suflet sau doar din trup, ci din amândouă la un loc. Există activităţi comune sufletului şi trupului care trebuie să conducă pe om la îndumnezeire cu ajutorul Harului manifestat prin Adevăr, aşa că eliminând eroarea, mintea trebuie să se reîntoarcă în inimă şi de acolo să se înalţe către Dumnezeu. Latura simţitoare a sufletului trebuie transfigurată şi iată de ce rugăciunea pentru căutarea adevărului, asceza, înfrânarea şi privegherea sunt esenţiale pentru mântuire şi îndumnezeire. Aşadar, rugăciunea care îl uneşte pe om cu Dumnezeu trebuie făcută de toată lumea, dar, păstrând limitele, căutarea adevărului se referă la toţi, întrucât creştinii au o viaţă comună, accentuând importanţa rugăciunii, şi, mai ales, a rugăciunii care se desfăşoară în atmosfera şi în climatul ascezei ortodoxe. Referindu-ne la cuvintele lui Hristos: ,,Nu poţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona”, el spune că aici cuvântul «mamona» înseamnă tot ceea ce ne este inutil: aur, argint sau orice altceva! Cu aceeaşi ocazie, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a lămurit clar că ,,este imposibil să te rogi păstrându-ţi averile”, întrucât acolo unde este comoara ta, acolo este şi inima ta! Învăţându-şi şi călăuzindu-şi turma duhovnicească, Hristos Domnul îşi sfătuieşte fiii duhovniceşti să se depărteze de viaţa schimbătoare şi înşelătoare, şi, în acelaşi timp, să practice rugăciunea ca şi cum Însuşi Dumnezeu ar fi de faţă şi ne-ar privi! Tot la fel, El spune că trebuie să ştim bine că nici pofta de laudă, nici rugăciunea nu ne pot mântui prin ele însele, ci practicarea acestor lucruri dinaintea Feţei lui Dumnezeu! În concluzie, trebuie să ne arătăm dinaintea Feţei Lui Dumnezeu, numai atunci când în timpul rugăciunii, mintea noastră se uită mereu la El dinlăuntru. Dar dacă în timpul rugăciunii mintea noastră este uneori îndreptată către Dumnezeu şi alteori rătăceşte pe calea erorii, acesta este un semn că noi nu ne-am predat cu totul în mâinile lui Dumnezeu şi orice fel de asceză care nu se face în numele Domnului nu are un caracter personal! Ca atare, s-au amintit acestea toate pentru a ne învăţa că doar apropierea noastră de Dumnezeu înseamnă Adevărul dobândit pe calea virtuţiilor şi a unirii la nivel mintal cu El, când are loc această strălucire care este dăruită tuturor şi văzută de aceia care neîncetat îşi înalţă ochii sufletului prin fapte cu adevărat bune şi prin rugăciune sinceră către Dumnezeu!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
