În cavalcada unor vremuri deconectate parcă tot mai mult de la comunicarea cu Dumnezeu, în care: ,,Preoţii şi intelectualii au stat până acum într-un fel de expectativă reciprocă, aşa cum subliniază Sfântul Dumitru Stăniloae, este necesar ca fiecare parte să păşească în întâmpinarea celeilalte. Intelectualii să intre în biserică, să caute să înţeleagă, pe măsura capacităţii lor, profunzimea ei nemăsurată, bogăţia credinţei ortodoxe. Preoţii, la rândul lor, trebuie să-i caute, să se constituie în exemple vii, să-i aducă în biserică, să le explice Liturghia ca jertfă continuă a lui Hristos pentru noi, jertfă din care ne împărtăşim în mod comunitar”, în condiţiile în care pe adevăratul creştin îl interesează mai puţin averea celuilalt şi cu atât mai puţin, ceea ce face unul sau altul, pentru că devine prioritar doar ceea ce face el, pentru a obţine ceea ce îi trebuie ca să fie mulţumit cu ceea ce are în viaţa aceasta trecătoare. Într-o lume a dezbinării şi a tensiunilor paralizante, a conflictelor autodemolatoare, hula împotriva Duhului Sfânt rămâne singurul păcat care nu poate fi iertat, fiindcă iertarea este aceea care ne invită să privim dincolo de diferențele care ne despart unii de alţii și să redescoperim cu mare atenţie, cât de multă nevoie avem unii de alții pentru a reuși să ne vindecăm rănile sufleteşti și să ne împăcăm cu noi înșine. Devine mai uşor să ne referim la cei din vechime şi să-i certăm pentru greşelile lor, dar, ne este mai greu să vorbim despre atitudinile noastre greşite, mai ales că nu trebuie să nu uităm că Domnul Iisus Hristos ne deschide ochii ca să vedem păcatul (Ioan 16:8). El ne iartă păcatele şi ne sfinţeşte, mai ales că Lui Hristos Dumnezeu Îi lipseşte păcatul şi Se bucură când ascultăm de Poruncile Sale şi când intenţiile şi cuvintele noastre sunt curate şi sfinte. Aceasta înseamnă, pe de altă parte, că Domnul este îndurerat când manifestăm un comportament nedemn de chemarea făcută şi tentaţia noastră de a ne alipi de păcat sau de a micşora gravitatea păcatului Îl mâhneşte, căci, a-L huli pe Duhul Sfânt este o faptă de neiertat!
,,Omul cel bun scoate cele bune din comoara cea bună a inimii sale”!
Prin conotaţia sa, avertismentul cu privire la păcatul de neiertat poate inspira teamă, însă conține speranță, mai ales că ucenicii, păstrați prin puterea lui Dumnezeu, nu îl pot comite şi nu putem avea în vedere pe necredinciosul care l-a comis. La rândul lor, fariseii nu l-au comis (încă), în ciuda rezistenței lor îngrozitoare față de Iisus, dar, speranța pocăinței și a iertării rămâne de văzut. Într-adevăr, «Faptele Apostolilor» consemnează amănuntul că anumiți preoți și farisei se pocăiesc (Fapte 6:7; 15:5), dar, singurul lucru din noi care nu e de la Dumnezeu este păcatul nostru. Numai păcatul este cel care ne împiedică să ne împărtăşim de Dumnezeu, să-L vedem şi să-L cunoaştem pe Dumnezeu, pentru că îl ţine pe om în necunoaştere, în absenţa lui Dumnezeu. Prin orice păcat pe care-l făptuieşte, omul se leagă nemijlocit, în duh, cu diavolul, fiindcă nu e păcat care să nu vină de la diavolul. Tot păcatul omului este şi unul al diavolului, fiindcă omul săvârşeşte păcatul din cauza unirii sale în duh, cu diavolul, omul fiind doar împreună-lucrător cu el! Să fie clar faptul că lucrările diavolului sunt răutatea, pizma, ura, desfrânarea şi toate celelalte manifestări ale păcatului, iar, prin toate acestea, diavolul lucrează nemijlocit în om! Pentru că aşa cum există o ierarhie a îngerilor răi, tot la fel există şi o ierarhie a păcatelor, chiar dacă sunt păcate uşoare şi păcate grele sau păcate de moarte. Dar, dacă păcatele uşoare slăbesc legătura noastră cu Dumnezeu, păcatele grele o nimicesc, înstrăinându-ne, atât de Dumnezeu, cât şi de semenii noştri! Referindu-ne la păcatele mai uşoare, numai Dumnezeu ne oferă şi răspunsuri la întrebările care ne macină pe fiecare dintre noi, despre împăcarea cu trecutul, dar și despre viitorul anilor noștri, despre viața veșnică, dar și despre clipa noastră de aici și de acum. Cu fiecare întrebare urmată de un răspuns care întârzie, suntem invitați să mai facem un pas pe drumul spre împăcarea cu sine, un drum dificil pe care nu trebuie să îl parcurgem singuri, ci însoțiți de semenii noștri și de Însuşi Dumnezeu, când firea noastră devine responsabilă pentru luarea deciziilor şi mintea considerată reflexivă, inteligentă şi încăpățânată devine activă doar când intră în alertă!
,,Omul cel rău, din comoara cea rea a inimii sale, scoate cele rele”!
Când permitem duhurilor rele să-şi facă loc în inimă şi să se manifeste în cuvintele şi faptele noastre, Îl întristăm pe Duhul Sfânt, iar, a-L întrista înseamnă a refuza prezenţa Sa sfinţitoare şi puterea Sa proniatoare, a-L sfida prin continuarea cu bună ştiinţă a unei vieţi păcătoase! În Sfânta Evanghelie sunt spusele Lui Hristos că tot păcatul şi toată hula se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu li se va ierta oamenilor nici în lumea aceasta, nici în cealaltă, iar, drept consecinţă, te întrebi, dacă hula împotriva Duhului Sfânt este hula împotriva adevărului şi a vieţii care este de la Dumnezeu Duhul Sfânt, mai ales că necredinciosul, care urăşte şi prigoneşte adevărul lui Dumnezeu, huleşte împotriva Duhului. La fel şi sinucigaşul, care urăşte şi ucide viaţa din sine, huleşte împotriva Duhului, fiindcă Duhul este numit Duhul adevărului şi Dătătorul de viaţă! Chiar în Evanghelia după Ioan se arată că Domnul Hristos l-a numit de trei ori pe Duhul Sfânt Duhul Adevărului (14, 26; 15, 26; 16, 13), deci, cel care tăgăduieşte şi batjocoreşte adevărul, tăgăduieşte şi batjocoreşte pe Duhul Sfânt, tăgăduieşte şi batjocoreşte pe Dumnezeu, Care e duh şi adevăr! Când te întrebi, de ce nu poate fi iertat acest păcat al hulei împotriva Duhului Sfânt, în vreme ce orice alt păcat poate fi iertat, aşa cum lui Zaheu i s-a iertat iubirea de averi, femeii păcătoase i s-au iertat păcatele trupeşti, tâlharului de pe cruce i s-au iertat tâlhăriile şi altora li s-au iertat multe alte păcate, răspunsul devine un motiv de reflecţie! Fiindcă la cei pomeniţi mai sus, păcatul este ruşine şi pocăinţă şi chiar dacă au păcătuit, ei reînnoadă legătura cu Dumnezeu prin ruşine şi pocăinţă cu sufletul care călătoreşte prin întuneric, însă măcar doreşte lumina! În schimb, cei care hulesc Duhul Sfânt, au rupte toate legăturile cu Dumnezeu şi omul necredincios s-a depărtat nemărginit şi deplin de Dumnezeu prin îndărătnicie, mai ales că sufletul său călătoreşte prin întuneric şi numeşte întunericul lumină, iar, când omul nu are nici cea mai mică voinţă să se mântuiască, Dumnezeu nu vrea să-l mântuiască pe el cu de-a sila. În loc de concluzie, să mai spunem că o altă hulă împotriva Duhului Sfânt este urârea vieţii proprii şi răpirea vieţii proprii. Am precizat că Duhul Sfânt Se numeşte Dătătorul de viaţă, Dăruitorul vieţii, iar, când omul primeşte viaţa de la Dătătorul de viaţă, însă din neştiinţa obârşiei acestui dar nu este recunoscător faţă de Dumnezeu, i se poate ierta! Hulă înseamnă nu numai să vorbeşti rău despre o persoană, ci să faci aceasta intenţionat, despre care după aceea se constată că nu era adevărat, dar noi nu am ştiut! A fost rău, că am făcut răul, dar, cu toate acestea, noi nu ar fi trebuit să facem din necunoaştere. A huli înseamnă să vorbeşti intenţionat rău despre cineva, despre care ştim că nu este adevărat. Şi aşa au vorbit unii oameni despre Duhul Sfânt! Ei au văzut lucrarea absolută a Duhului, căci la Domnul Iisus ea era desăvârşită, la noi totdeauna este amestecată cu ceva de la noi, cu ce iese din noi, dar, la Domnul Iisus aceasta era numai ceea ce venea de la Duhul Sfânt. Dar când cineva primeşte viaţa de la Duhul Vieţii şi o leapădă cu dispreţ, aceluia nu i se poate ierta nici în lumea aceasta, nici în cealaltă! Pentru a înţelege toate cele spuse până acum, trebuie să înţelegem mai întâi ce înseamnă a ierta, pentru că a-l ierta pe păcătos înseamnă a-i reda viaţa deplină, a-i dărui din nou viaţa adevărată, însă, în momentul când cineva nu doreşte viaţa, ba o mai şi urăşte şi o dispreţuieşte, Dumnezeu nu are altceva să-i dea! Un astfel de om este şters din Cartea celor vii, pentru hula împotriva Duhului Sfânt, ca un păcat de neiertat, care înseamnă o nebunească răzvrătire a făpturii împotriva Făcătorului lumii!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
