Ca preot slujitor al altarului în parohia Vladimir, promovez ideea dialogului creștin interreligious, cu precizarea că pentru mine, cuvântul dialog are o importanță aparte în comunicarea umană, deoarece semnificația acestuia ține de existența noastră omenească. Deci, referitor la termenul dialog, etimologic vorbind, el provine din limba greacă și semnifică o rostire sau o vorbire rațională, o vorbire coerentă, dialogul fiind astfel «o vorbire cu», «o vorbire împreună» sau «o justificare rațională împreună». În ceea ce privește dialogul interreligios, în sensul strict al sintagmei, aceasta reprezintă o conversație ce are loc între două sau mai multe persoane de diferite religii sau apartenențe religioase. Această conversație religioasă poate fi definită ca reprezentând intenția de a identifica o relație de înțelegere reciprocă din punct de vedere teologic, referitoare la un subiect, o problemă sau o situație, care odată examinată, investigată și implicit unanim acceptată, poate conduce la un consens. Sintagma «dialog interreligios», face referire la interacțiunea teologică ce se ocupă de cunoașterea căii prin care este experiată și exprimată unirea personală a credinciosului cu Hristos, printr-o atitudine pozitivă, recunoscută de oamenii de aceeași credință religioasă, dar din confesiuni diferite la nivel individual și instituțional. În studiul: «Inter-religious and Intra-Christian Dialogue in Ecumenical Conversation. A Practical Guide» se menționează că: „În mod corespunzător, dialogul interreligios cuprinde întreaga gamă de relații cu alți creștini, nu numai într-un mod formal, ci inclusive rugăciunea, misionarii, cooperarea, solidaritatea și mărturia comună în lume. În cel mai larg și cel mai profund sens, dialogul, în contextul intra-creștin, înseamnă deplasarea dincolo de diviziune, spre comuniune deplină și vizibilă, mărturie comună de servicii în caritate, care activează cu smerenie”, ceea ce denotă că dialogul interreligios poate fi considerat element specific teologiei creștine, deoarece este o parte integrantă a evanghelizării. Acest dialog, prin modul său de relaționare, prin forma de comunicare spirituală adoptată, cuprinde toate relațiile pozitive și constructive dezvoltate între confesiuni, și se realizează prin intermediul persoanelor și al comunităților de diferite orientări religioase, îndreptate spre obținerea unei înțelegeri reciproce și a unei îmbogățiri concomitente în ascultare față de adevăr prin respectarea libertății religioase. Pe de altă parte, dialogul interreligios nu este un studiu al religiilor lumii (o reflecție teologică asupra religiilor) și nici măcar un studiu comparativ al crezurilor și doctrinelor diferitelor religii, cu toate că astfel de studii sunt importante și utile în vederea realizării lui. Așadar, dialogul interreligios nu presupune o dezbatere științifică ce se desfășoară între experți ai religiilor, el nu semnifică un set de legi prestabilite și predeterminate din care pot fi extrase soluțiile necesare în orice moment, dar, cu toate acestea, poate fi considerat o cale de soluționare a diferitelor atitudini de cunoaștere și interpretare a adevărului biblic, mărturisit în mod pașnic de creștinism și abordat prea elastic de celelalte religii ale lumii. În acest context, dialogul interreligios nu trebuie să reprezinte un efort de a convinge pe celălalt spre îmbrățișarea propriei religii, ci un efort de prezentare și cunoaștere a Evangheliei lui Iisus Hristos, întrucât libertatea religioasă presupune o schimbare a valorilor religioase și trebuie să fie un proces liber. Așadar, având în vedere că scopul dialogului interreligios din perspectiva religiei creștine este aprofundarea Sfintei Scripturi și sporirea sensibilității spirituale a oamenilor religioși în relația cu Dumnezeu, împrejurările în care sunt identificate diferențe dintre doctrinele și practicile anumitor religii, considerate abateri sau obstacole în realizarea acestui deziderat de către confesiunile creștine, în misiunea de propovăduire și păstrare a credinței, așa cum a fost instituită și transmisă de Mântuitorul Iisus Hristos, acesta este reprezentat de realizarea dialogul dintre religii. Dialogul interreligios constituie, în primul rând, o atitudine, o opțiune de deschidere către celălalt, pe care credinciosul o dobândește prin dezvoltarea propriilor sale convingeri și valori de credință față de celelalte religii. În acest sens este de remarcat opinia și modul în care fiecare se raportează față de propria credință, deoarece credincioșii, indiferent de religie, consideră că fiecare posedă și mărturisește religia supremă. Pentru fiecare credincios propria religie este expresia propriei culturi, motiv pentru care pare ușor a considera că toate religiile sunt asemănătoare religiei sale. Ca urmare, credincioșii pot avea atitudini diferite față de alte religii care, însă, ar trebui justificate printr-o atentă abordare religioasă, prin toleranță și dialog, astfel încât mărturisirile de credință să promoveze armonia religioasă și socială în vederea evitării conflictelor religioase dintre credincioșii diferitelor religii, deoarece: „suntem chemați la dialog, pentru a mărturisi, dar și pentru a descoperi ceea ce ar putea fi pozitiv la frații noștri, pentru a auzi întrebările ce ne sunt puse și pentru ca, prin intermediul lor, să ajungem la o mai bună experiență a vieții Duhului în Ortodoxie! Aristotel afirma în lucrarea «Etica nicomahică», faptul că în ceea ce privește dreptul la libertatea de credință: „orice artă și orice anchetă și în mod similar, fiecare acțiune și urmărire, este gândită să urmărească binele” și pentru acest motiv, a fost pe bună dreptate declarată ca fiind scopul către care țintesc toate lucrurile. (Va urma)
Preot Paroh dr. Iconom stavrofor Mina Minel VODOIU, Parohia Vladimir
