În cuvântul de învățătură duhovnicească de la sfârșitul Sfintei Liturghii, le spun credincioșilor că este plină de valuri viaţa aceasta, dar, cel mai tulburător val este moartea, pierderea vieţii, un val care vine să afunde trupul nostru în mormânt, dar, preluând textul Evangheliei, trebuie să spunem că cel mai groaznic dintre toate valurile este păcatul! Omul care persistă nepocăit, în păcat, fie că acesta se numeşte furie sau mânie, ori desfrânare, adulter sau prostituţie, ori furt sau crimă, ori alt păcat, acesta se scufundă nu în mormânt, ci în iad nu doar sufleteşte, dar şi trupeşte. Deci, trebuie să prindem şi noi curaj, să avem o credinţă nezdruncinată în Dumnezeu, pentru că Bunul Dumnezeu vine şi îl ajută pe om, nu îl lasă de izbeliște! Iar, omul credincios vede pretutindeni mâna lui Dumnezeu, o vede continuu în viaţa lui, şi atunci când este mic, şi când creşte şi când se face om în toată firea, om bătrân, întotdeauna el vede mâna lui Dumnezeu, pentru că nu doar persoane, ci şi grupuri, familii şi popoare şi societăţi, văd ocrotirea și lucrarea Lui Dumnezeu! Biserica noastră dreptmăritoare a simțit mereu mâna lui Dumnezeu. Spre exemplu, în 1922, în Asia Mică, de pildă, a fost o mare nenorocire când au venit turcii, au masacrat, au ucis, au ars, au devastat totul, s-a vopsit cu sânge valul Mării Egee care s-a înroşit de sângele victimelor. Toţi erau disperaţi, numai unul singur nu a disperat: episcopul Smirnei, ultimul ierarh al cetăţii, etno-martirul Hrisostomos, care a liturghisit pentru ultima dată în biserica Sfintei Fotini şi a spus cu lacrimi în ochi: ,,Dumnezeu ne încearcă credinţa. Îndrăzniţi, eleni, vor răsări şi zile mai bune!…”. Şi, într-adevăr, au venit zile mai bune, iar, cei aproape două milioane de refugiaţi, care au plecat atunci din Asia Mică, au venit în Ellada, au lucrat cinstit şi au făcut pământul să înflorească precum niște rodii. Doar credinţa, nezdruncinata credinţă, poate să facă minunea și e suficient ca Biserica să repete Domnului strigătul lui Petru: ,,Doamne, mântuieşte-mă!” (Matei 14, 30). Din păcate, constatăm că astăzi, familia, ca instituţie, este afectată de valurile concepţiilor, obiceiurilor şi legilor moderne sau moderniste, mai bine spus, când criminalitatea pruncilor este în creştere. De exemplu, Sfântul Cosma Etolianul, care este sărbătorit în august, zicea: ,,Când veţi vedea că se golesc bisericile, se vor umple închisorile”. Şi s-au umplut, deja, de criminali şi de terorişti, de infractori de toate spețele, pentru că sunt spețele celor care fug de Dumnezeu! Şi credinţa fiecăruia dintre noi este încercată astăzi, pentru că are de înfruntat vânturile rătăcirii, curentele raţionalismului, furtunile ereziilor, valurile ironiei, batjocurile puţinei credinţe. De aceea, ,,Doamne, mântuieşte-ne!”, să spună fiecare din noi şi ,,Înmulţeşte-ne nouă credinţa!” (Matei 14, 30; Luca 17,5). Nu știu dacă cineva a izbutit să scape neatins, fie și numai pasager, de această pacoste numită păcatul! Cu certitudine, au fost și sunt sfinți și drepți care nu s-au lăsat amăgiți de patima păcatului, care, în esență, este demnă de toată decăderea omului, pentru că, spre deosebire de alte patimi care tot îi mai dau vreun surogat de satisfacție, păcatul nu-i dă chiar nimic, ci, dimpotrivă, nu-i oferă decât o necontenită și nesuferită frustrare. Cred, totuși, că viciul păcatului pornește, neîndoielnic, de la soiul acela irațional de nemulțumire de sine, adică, nemulțumire față de ceea ce ai și mai ales față de ceea ce ești. Acesta e „actul de naștere” al păcatului, când începi să-ți imaginezi că alții se bucură de mai multe lucruri, că sunt mai norocoși în viață, că sunt promovați și că, pe scurt spus, altora le merge bine, în timp ce ție nu, deci, te socotești un nefericit al sorții, dar fără să știi exact ce se află în inima acelora pe care îi pizmuiești. De fapt, când începe să te roadă apăsarea păcatului, nu mai poți să cunoști nimic, pentru că, în cazul de față, avem de-a face cu o adevărată orbire a minții! După cum spune înțeleptul Solomon, în genere, unii oameni ajung să sufere de această meteahnă prin simplul fapt că alții reușesc să ducă ceva la bun sfârșit în munca lor cotidiană: „Am văzut că toată strădania şi toată izbânda omului la lucru nu este decât pizma unuia față de altul” (Ecclesiastul 4, 4), sau, cu alte cuvinte: „Păcatul este o întristare egoistă pentru bunăstarea aproapelui”, zice Sfântul Vasile cel Mare (Omilia XI. Despre păcat, Nicolae Steinhardt notează în «Jurnalul fericirii»: „Zi de zi sunt mai dispus să cred că însuşirea de căpetenie a fiinţei umane nu este atât iubirea de sine, cât ura şi invidia faţă de altul. Iubirea de sine, în fond, nu e cine ştie ce periculoasă. Ura şi invidia sunt cauzele relelor păcătoase. Odată cu progresul, ele cresc şi domină scena”, iar, ]n alt context, același autor, completează spunând: „Oricare ar fi regimul, omul tot rece va rămâne în faţa nenorocirii altuia, dar în faţa fericirii altuia nu va rămâne rece, ci o va pizmui de moarte, întrebuinţând orice fel de mârşave mijloace împotriva ei”! De aici, reiese faptul că păcatul repetat este în stare să-l facă pe om să se lipsească cu încrâncenare de bucuria pentru ceea ce posedă, indiferent că are puțin sau mult, doar pentru că altul se bucură de ceva. Se pare că întotdeauna păcătosul trăiește realmente o dramă chinuitoare, viața lui devine în adevăratul sens al cuvântului zadarnică, întrucât orice ar face el și oricât ar avea și oriunde s-ar plasa în ierarhia socială, nu se poate bucura atâta vreme cât un altul face experiența fericirii, fiind poate chiar mai sărac decât el. Aceasta, întrucât păcatul depășește în intensitate inclusiv egoismul, după cum spune același Nicolae Steinhardt: „Patima păcatului este incomparabil mai activă decât egoismul, maladie benignă”! În concluzie, chiar prin moartea mucenicească a Sfântului Ioan Botezătorul, în spatele păcatului se află o răutate care depășește simpla împătimire omenească, așa cum este împătimirea lui Irod și a Irodiadei, dar, poate că este ceva mai mult, pentru că avem de-a face aici cu o autentică lucrare diavolească, cel puțin așa ne învață Scriptura!
Preot CORNESCU Valentin DANIEL, Parohia Menţii din Dos, comuna Borăscu
