Dacă ne privim pe noi înşine, înainte a de a-i privi pe semenii noştri, putem constata că milostenia înseamnă prietenia cu Hristos Care ne schimbă viața, mai ales că am văzut unele situaţii în care, deşi Hristos era în fața oamenilor, unii dintre aceştia nu au simțit nimic deosebit, atât de împietrite erau inimile lor. Respingerea milosteniei este cea mai mare indolenţă şi nepăsare a omenirii, pentru că Dumnezeu doreşte să ne facă părtași la lucrarea Lui, să dobândim un caracter ca al Lui Hristos, cu toate că, de cele mai multe ori, nici nu ne trece prin minte cât de mult am rătăcit față de ceea ce așteaptă Dumnezeu de la noi, în principal, datorită lăcomiei de bani, care ne acaparează cu totul. Dar, prin milostenie, Harul lui Dumnezeu ne transformă viața, fiindcă este cea mai importantă lucrare din viața noastră, iar, pentru ca Iisus Hristos să crească în noi, ego-ul trebuie să se micșoreze, datorită faptului că Dumnezeu nu vrea să ne copleşescă substanţial cu frica, ci să ne trezească încet conștiința. Prin milostenie, Însuşi Dumnezeu Se descoperă celor care Îl caută, iar, misiunea Sa este să salveze omul cu suflet împietrit, pe când misiunea noastră este să nu facem ceea ce Hristos Domnul nu ar face! Dăruind celui în nevoinţă, pacea inimii vine atunci când nu mai suntem prizonieri ai gândurilor, când Iisus Hristos ne eliberează din infernul deznădejdii şi numai prin încrederea în El, atingem această pace lăuntrică! Desigur, liniștea sufletului nu este absența sunetelor, ci prezența păcii, netulburării, nesmintelii, neagitației, nepanicării, pentru că prin darul milosteniei, Hristos ne eliberează de grijile trecutului și de temerile viitorului și ne oferă mântuirea în mod tranşant! Pentru cel care nu iubeşte milostenia, panica este cea mai inutilă emoție care nu face decât să înrăutățească situațiile dificile și să împiedice claritatea minții, mai ales că Hristos Domnul ne vindecă toate fobiile și adicțiile, dăruindu-ne curaj, putere și speranța de a dărui prin milostenie!
,,Dumnezeu ne-a dat mila ca o poruncă a dragostei”! (Sf. Ioan Gură de Aur)
Unii consideră că în primul rând curajul este cea mai importantă dintre toate virtuțile, deoarece, fără curaj, nu poți practica nici o altă virtute vizibilă, prin constatarea că numai credința este curajul de a declara război iadului și de a câștiga prin puterea lui Hristos bunătatea de a dărui ceva. Uneori, putem pierde un fals confort de cinci lei, dar câștigăm o răsplată în veșnicie, iar, miza este clară, să nu ne pierdem credința, mai ales că Sfânta Evanghelie constituie lumina speranței care ne ghidează în cele mai întunecate momente şi ne promite o împărăție, ne învață cum să găsim această împărăție și cum să dobândim iubirea adevărată prin milostenie. Dar, nu metodele vindecă, ci iubirea, nu bogăţia ne face fericiți, ci iubirea! De aceea, numai Dumnezeu este bun prin fire, dar și omul se face bun prin Cel cu adevărat bun, dacă își cultivă modurile viețuirii milostive, mai ales că bunătatea este limbajul pe care oricine îl poate auzi și oricine îl poate înțelege, iar, ceea ce trebuie să facem este să fim buni şi milostivi în fiecare zi, pentru că milostenia este o virtute general-umană, morală, religioasă, o virtute creștină, iar, modelul suprem al Milosteniei este Dumnezeu, creatorul lumii și iubitorul de oameni, pentru că Dumnezeu a creat lumea, ca El să devină Om și pentru ca omul să devină Dumnezeu prin har. În lumea precreștină, grija pentru om era insuficient dezvoltată și practicată, fiind exercitată de către Stat sau de către particulari, dar, numai Iisus Hristos a propovăduit pentru vindecarea nefericirilor personale sau a rănilor sociale. Istoria adevăratei filantropii a milosteniei începe îndeosebi de la apariția creștinismului şi un mare avânt pentru creșterea grijii sociale s-a dat prin ceea ce au însemnat principiile antropologice ale creștinismului și prin porunca cea nouă a dragostei milostive. Omul creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, cu adevărat, a fost ridicat prin Iisus Hristos pe tronul împărătesc de slavă și cinste, mai ales că în concepția creștină, mila trebuie educată, iar milostenia trebuie organizată prin Biserică, instituții de stat și private. Chiar dacă faptele milosteniei sunt trupești: hrană, adăpost, îngrijire, ele mai sunt și milostenii sufletești: a mângâia pe cei întristați, a ierta pe cei ce greșesc, a-i învăța pe necredincioși dreapta credință, a îndemna pe păcătoși la pocăință. Atunci când mila se manifestă din slăbiciune, vanitate, frică, semnificația faptelor se depreciază, deoarece, conduita filantropică are ca motivație pozitivă iubirea, generozitatea, dorința de a face bine și presupune o voință puternică ce dă forța de a lupta cu piedicile, de a persevera în atingerea scopurilor, în finalizarea acțiunilor de milostivire.
,,Când miluim pe cineva, ne miluim în primul rând pe noi”!
Vom dezvolta, prin extensie, conceptul teologic de milostenie, cu sensurile etimologice ale termenului de filantropie (fileo = a iubi; filo = iubitor; antropos = om; filantrop = iubitor al omului), ceea ce reflectă bogăția conținutului termenului, asociindu-l cu un sentiment de umanitate: bunătate, bunăvoință, mărinimie, clemență, caritate, binefacere în folosul celor neajutorați, generozitate, dăruire, sacrificiu. Filantropul propriu-zis este iubitor de oameni, prieten devotat al oamenilor, făptuitor al binelui social, creator de bunuri materiale și spirituale, chiar omul solidar, empatic, darnic, mărinimos, generos, binefăcător, caritabil și milos. În acest fel, filantropul dăruieşte și se dăruiește, iar, filantropi sunt cei care se dăruiesc oamenilor prin munca lor: preoți, medici, dascăli, voluntari, manifestaţi prin creația lor, prin viața lor de eroi şi martiri. În context social, filantropia este o dimensiune a psihologiei umane, pentru că se dovedeşte, înainte de toate, o stare de spirit creată prin armonia dorințelor, gândurilor, intențiilor și acțiunilor pentru făptuirea binelui. În conduita social-umană cu dimensiunea sa filantropică se intercondiționează facultățile psihice afective, cognitive, atitudinale, motivaționale şi voliționale. Ca o formă de milostenie smerită, în conduita filantropică predomină componenta afectivă şi are ca fundament motivațional și atitudinal iubirea aproapelui, iar, ca un dar al sufletului, iubirea este dezinteresată! În filantropia caritativă, iubirea se asociază cu empatia, solidaritatea, compasiunea, cu mila, privită ca o valoare fundamentală a moralei creștine. În acest fel, mila devine şi empatia, compasiunea, solidaritatea individuală sau de grup, aptitudinea de a recepta durerea cuiva, de a purta povara suferinței altora! Poate într-un plan mai larg, flantropia este, înainte de toate, o stare de spirit, o atitudine existențială supremă de implicare în făptuirea binelui. Filantropia este un mod de a trăi spiritual, un mod de a duce o viață spirituală! Pe când, în credință, omul se spiritualizează, îşi spiritualizează mintea, sentimentul, voința, corpul, i se armonizează gândurile, dorințele, intențiile și deciziile pentru facerea de bine, iar, acea stare de spirit este creația DuhuluiSfânt în om, este iubirea semenului dovedită prin viața dăruită altora, prin realizarea Binelui! Pentru religia creștină, al cărei principiu fundamental este iubirea, practicarea filantropiei este o urmare și o îndatorire firească, mai ales că Dumnezeu este iubitor de oameni, iar omul este chemat să aprecieze Iubirea Lui Dumnezeu! Desigur, Iisus Hristos a fost modelul acestei filantropii, coborât la starea de exemplu personal, viu, concret, practic, al iubirii față de om, în condiţiile în care împreună cu iubirea lui Dumnezeu față de oameni, iubirea oamenilor între ei duce la realizarea Împărăției lui Dumnezeu Care este dragoste negrăită. Prin milostivirea sa, omul credincios devine împreună-lucrător cu Dumnezeu, mai ales că prin iubirea Sa, Dumnezeu constituie suportul ontologic, mereu actual, al Creației Sale. În concluzie, omul își sprijină, pe iubirea lui Dumnezeu, înclinaţia spre desăvârşire și se eliberează de sentimentul de izolare şi de singurătate, mai ales că aceleași experiențe le trăiește și în întâlnirea iubirii celorlalți oameni. În esenţă, filantropia nu-și epuizează conținutul prin fapta de milostenie, prin gestul material, ci, devine ceva esențial prin iubire!
Profesor Vasile GOGONEA
