Există uneori cărți de poezie care se citesc cu sentimentul unei întâlniri și există cărți care te obligă să aștepți; să aștepți o revelație, un personaj sau o stare, o iubire, un semn. Cartea „În așteptarea Menadei”, semnată de Viorel Mirea, aparține, așa cum observăm din titlu, celei de-a doua categorii. Este o carte a așteptării, dar și a tensiunii dintre ceea ce se află în fața noastră și ceea ce întârzie să apară.
Menada nu este aici doar o prezență mitologică, ea devine în lectura noastră o metaforă a poeziei însăşi, iar poetul o așteaptă asemenea celui care știe că adevărata revelație nu poate fi convocată prin voință. Aceasta vine atunci când cuvântul, memoria, ecoul, neliniștea și imaginația ajung într-un punct de maximă tensiune.
Titlul cărții este mai mult decât o formulă sugestivă, el conține o întreagă poetică.
La fel ca și Platon, poetul Viorel Mirea consideră că majoritatea oamenilor trăiesc în iluzie, iar viața autentică este urcarea spre menada ideilor prin educație și dialectică. Așa cum spunea Socrate „viața neexaminată nu merită trăită” (idee centrală la Platon, dar preluată de la Socrate).
Așteptarea presupune absență, dar absența nu înseamnă neapărat gol, dimpotrivă în poezie absența poate deveni una din cele mai fertile forme ale prezenței. Ceea ce nu este încă vizibil se conturează în conștiință, în imaginar, în metaforă. „Acum înțelegi de ce / mă leg de tine ca zero de cifre / și încerc să mă apropii ca de lumină întunericul? / Ca o gamă minoră de una majoră? (Abia atunci)”
Menada este așteptată tocmai pentru că ea există deja în spațiul interior al poetului.
Viorel Mirea construiește în jurul acestei așteptări o poezie în care mitul și existența cotidiană comunică permanent. Lumea imediată nu este abandonată, dar nici acceptată în forma ei strict realistă. Cotidianul este trecut prin filtrul unei sensibilități care îl transformă și îl încarcă de semnificații: „O, te-aș fi iubit / cu pofta de cartof a gândacului / și a setei găleţii fântânii când atinge apa” (Te-aș fi iubit)
Poetul nu privește realitatea numai cu ochii celui care o constată, ci cu ochii celui care caută în ea un înțeles ascuns. Omului îi este dat să se asemene pe cât posibil cu divinitatea prin cunoaștere și virtute, iar plăcerile senzoriale sunt secundare sau dăunătoare dacă nu sunt subordonate rațiunii. Poezia este periculoasă când distorsionează adevărul și emoțiile, însă viața trebuie trăită merită trăită doar ca efort rațional și moral de a cunoaște Binele și de a ordona sufletul: „Venea moartea, bătea civilizat la ușă / pe urmă bătea din ce în ce mai insistent și mai tare / dar nu deschidea nimeni. / După un timp se întorcea și din nou bătea la ușă tot mai violent.” (Moartea bătând la ușă)
Una din particularitățile discursului poetic al d-lui Mirea este aceea că poezia sa nu este o poezie a certitudinii, ci una a căutării. Menada, în această perspectivă, poate fi citită ca imagine a feminității primare, a erosului, a libertății, a instinctului poetic și chiar a poeziei care refuză să se lase domesticită. Ea aparține unei lumi dionisiace, a extazului și a dezvoltării fertile. În contrast cu ordinea rațională, Menada introduce în text frisonul, neliniștea, excesul și misterul: „Toți alergam spre tine chiar și câmpurile pe sub noi, / noi ne verificam vorbele, substantivele, să fie toate la noi și în regulă, / rostindu-le când o peţim”. (Arvuneam calești, pelinuri și vin)
sau:
„O Doamne, ea cânta așa de frumos / că atunci când ea cânta, / cădeau îngerii din cer ca muștele / cădeau de prin cerurile alea ale lor și de prin copacii / unde stăteau furișați să vină să o vadă cum cântă. (Melodie era)
De aceea, putem spune că „așteptarea Menadei” este, în fond, așteptarea unei rupturi de nivel. Poetul așteaptă ca realul să înceteze să mai fie doar real:
„Trecea un nor peste numele meu / și-n el erai tu, / privirea ta spre mine, câmp nearat! / Mă chinuiam dormind pe nevertebratele mele stări, / mă comprimam ca apa în gheață, / fiindcă te depărtaseși de mine ca secundele de minut / și vântul de aer” (Dezlipește-mă Doamne de ea)
Iată că poezia devine locul în care două lumi se întâlnesc. Un asemenea demers presupune și un anumit risc: acela ca mitologicul să devină simplă ornamentație. La Viorel Mirea interesul stă tocmai în încercarea sa de a face din mit o substanță interioară, nu un decor livresc. Viorel Mirea, prin prismul transmodernismului, integrează mitul și ontologia poetică într-o viziune holistică, iar scriitura poesisului său nu descompune sensul, ci îl întemeiază, reușind să refacă punți între om și rădăcinile sale între memorie, limbaj și adevăr.
Menada nu este chemată pentru a demonstra cultura poetului, ci pentru a exprima o stare. Mitologia autentică pe care o invocă poeții transmoderniști nu este aceea care se mulțumește să invoce nume, zei sau simboluri, ci aceea care reușește să transforme aceste elemente în experiențe vii ale prezentului. V. Mirea încearcă să facă tocmai acest lucru și reușește foarte bine.
Într-o poezie dominată adesea de fragmentar, de memorie și de neliniștea eului, mitul funcționează ca o memorie mai veche decât memoria individuală. El aduce în text ecouri ale unei lumi arhetipale, peste care se suprapune drama omului contemporan. Aici se află una dintre frumusețile cărții de versuri a domnului Viorel Mirea: poetul nu fuge din prezent în mit, ci aduce mitul în prezent și poate tocmai de aceea Menada întârzie, însă ea nu poate apărea decât într-un spațiu pregătit pentru revelație, iar poezia lui Viorel Mirea este tocmai acest spațiu de pregătire: „Când te-am văzut am crezut că o stea a căzut / pe pământ, / pe urmă că luna a picat din cer / și în cele din urmă, soarele s-a revărsat și el pe pământ.” (Opus 20)
Așteptarea devine, așadar, mai importantă decât sosirea, iar poetul știe că uneori ceea ce căutăm nu trebuie găsit. Unele prezențe sunt mai puternice prin absența lor, unele înțelesuri există mai intens între tensiunea dintre dorință și împlinire, iar pentru Viorel Mirea, ca la Heidegger, omul nu este o ființă care există mai întâi în mod complet și apoi își adaugă dorințe și proiecte. Dasein-ul este, în esența sa, posibilitate, adică o ființă deschisă către ceea ce încă nu este și de aici provine tensiunea fundamentală dintre ceea ce omul este și ceea ce dorește să devină. Dorința presupune, într-un anumit sens, o lipsă și ea proiectează existența către ceva care nu este în prezent în actualitatea imediată. Împlinirea, dimpotrivă, pare că închide această distanță: ceea ce era dorit devine prezent, ceea ce era posibil devine real, astfel că aici apare paradoxul și anume împlinirea unei posibilități din încheierea existenței. Omul nu poate fi redus la ceea ce este deja; el este și ceea ce poate fi și orice împlinire a sa este provizorie și relativă. În acest sens dorința nu este doar expresia unei nemulțumiri, ci poate fi expresia structurii proiective a existenței. Dacă omul ar ajunge la o împlinire absolută nu ar mai exista propriu-zis ca ființă proiectivă. În acest sens „În așteptarea Menadei” este o carte despre dorință, dar nu despre dorința în sensul ei simplu, erotic, ci este vorba despre dorința de a depăși limita, de a ieși din banal, de a găsi în cuvânt o altă formă de existență.Poezia devine un exercițiu de recuperare a mirării. Poetul are nevoie de mister, într-o epocă în care discursul cotidian tinde să explice totul, nu pentru a ascunde sensul, ci pentru a-i reda profunzimea, iar autorul scrie din această nevoie.
În carte se simte o anumită nostalgie după poezia care nu se consumă la prima lectură. Imaginea nu este întotdeauna oferită cititorului cu cheia pregătită, uneori ea rămâne suspendată, provocând întrebarea, alteori sugestia este mai importantă decât afirmația.
Poezia lui Viorel Mirea este o poezie care cere participarea cititorului, cititorul nu mai este simplu receptor, ci devine partener al aventurii poetice, el trebuie să accepte intrarea în labirint, să urmărească semne, să recunoască simboluri, să reconstituie legături și poate că aceasta este una dintre condițiile poeziei adevărate: să nu se epuizeze în explicație.
Din această perspectivă „În așteptarea Menadei” este o carte despre relația fragilă dintre cuvânt și tăcere. Ceea ce se spune contează, dar la fel de mult contează ceea ce rămâne nespus – poetul scrie în marginea unei absențe și transformă această absență în materie lirică.
Menada devine, în cele din urmă, chiar figura poeziei care întârzie să se arate pe de-a-ntregul, iar de aici și tensiunea binefăcătoare a acestui volum de versuri.
Poetul Viorel Mirea nu pare interesat să ofere cititorului o lume definitiv închisă, ci dimpotrivă, lasă porți deschise către alte interpretări, către alte sensuri – poezia sa rămâne într-o stare de devenire, iar aceasta este poate cea mai frumoasă definiție a unei cărți de poezie, o carte care nu se termină odată cu ultima sa pagină.
„În așteptarea Menadei” poate fi citită ca o invitație la recuperarea unei sensibilități pierdute, o sensibilitate în care mitul, erosul, memoria, moartea, timpul și singurătatea nu sunt teme separate, ci forme diferite ale aceleiași întrebări: ce mai poate salva omul din trecerea sa prin lume?
Răspunsul lui Viorel Mirea este de fapt unul simplu și profund: poezia, nu poezia ca ornament, nu poezia ca exercițiu de virtuozitate, ci poezia ca formă de supraviețuire interioară.
Menada rămâne însă în așteptare și poate că tocmai acesta este farmecul ei, pentru că, dacă ar veni definitiv, misterul s-ar sfârși. Așa, ea continuă să fie așteptată, iar poetul continuă să scrie. Astfel între cele două momente – așteptarea și revelația – se naște poezia, iar Viorel Mirea își așează cartea sa exact în acest spațiu fertil al neliniștii, acolo unde cuvântul încă mai caută, unde mitul încă mai respiră și unde cititorul este chemat să participe la ceea ce poezia nu spune niciodată până la capăt.
Mircea Tutunaru
