1.Un stil inconfundabil
În poezia Ioanei Crăciunescu, una monologică, cuvintele posedă o materialitate zgomotoasă, de – citez – „grindină ruptă din înțelesul ei, rece, rotundă perfectă, a nimănui”, dar aurorală, cea „a cuibului” și a „fătului în iesle”; în plus, înmiresmată, alchimic, de „amestecul de smirnă, rozmarin, cazane de aramă, mirosul acru de țuică, vacile grase alergând pe un deal gloduros”.
Avem deci de-a face cu o poeticitate de „sânge frumos închegat” și de „trup sticlos”… care cu ea odată „ a început să se sfarme, asemenea unui „vis lipsit de coerență”, „somn dușmănos” de moarte.
În fiecare poemă – una de notație dotată cu o autenticitate stranie, dar și cu „o transaparență tragică” – poeta (în vârstă azi de 75 de ani – n.n., I.P.B.) își radiografiază și își psihanalizează personajele intratextuale cu o minuțiozitate existențialistă însă oarecum și cu o „libertate invadatoare”, cauzatoare de „cuvinte zdrențuite” în timp ce poeta ascute „în viteză creioanele aliniate pe masa de scris”.
Rimând interior, aparent întâmplător, poeta (care între anii 1997-1988, deci înainte de a se exila în Franța, a publicat Scrisori dintr-un câmp de maci (1977), Duminică absentă (1980), Supa de ceapă (1981), Iarnă clinică (1983), Mașinărie cu aburi (1984), Caietul cu adnotări (1988) – n.n., I.P.B.) încheagă text după text probând intuiția exactă a realității psihice (re)imaginate, confirmând un dezinvolt meșteșug al limbajului conversațional miza punându-și-o pe comunicarea cu vibrație emotivă de conținuturi sufletești irepetabile.
Imaginile au o magică prospețime și o proprietate a stilului inconfundabilă, ca de exemplu: „De unde se știe că pe femeile singure noaptea le mușcă de pântec floarea de iasomie, că le țâșnesc prin artere tot felul de jivine, sunt hăituite de reginele nopții, plesnite de tufele de verbine” (vezi „Maria Magdalena și paza de noapte”, p. 17).
2.Către orizontul literar transmodern(ist)
Deși Ioana Crăciunescu îmi cricește, onestă, să nu dau citate din poemele sale (vezi „Dialog” p. 21) eu tot am să recurg și la această metodă critică, transvaluativă. Iată cum sună o haiginică «ars poetica» în maniera lui Matsuo Bashõ: „Nu da citate din poemele mele…/ Că mi se surpă trupul ca o pleavă de stele!” – splendidă comparație alegorică – n.n., I.P.B.).
Poetă citadină, clar neo- post-/trans-modernistă, ni se înfățișează azi ca o „compozitoare” și ca o „pictoriță” de tablouri de-o originalitate inconfundabilă, în curs de clasicizare. Ea cutează a redefini „poemul ca mijloc de transport în comun” – mod S.U.A.-ist de a recaligrafia marea poezie clinamenică, cu un scop pertinent: „izbăvirea acelei lumi închipuite”, însă izbăvită de ce anume? Păi, desigur, de riscul ca literele să iasă voalate din somn ca într-un „coșmar al hranei cu prea mulți muguri”, ori intrigată fatal de „melancolia care se lăfăie în patul cazărmii”, în timp ce „umanitatea întinsă la soare… se unge din când în când cu un ulei fin, plăcut mirositor și privește în larg” către un nou orizont literar: cel transmodernitar.
Calitățile poeziei practicate de Ioana Crăciunescu sunt așadar finețea „limbajului poetic curent”, „cuvintele gândite efemeride pe piciorul de sticlă al lămpii”, „lichefierea cuvântului” pândit insistent de „atentele corecțiuni ale lumii”, ironia și sarcasmul, ba chiar și cinismul fiind de ordinul evidenței; apoi resuscitarea sacrului în profan, poemele ei fiind construite, zău, ireproșabil, muzicale, rimate natural, aproape blagian ori nichitastănescian. În acest sens poema „Maria Magdalena și anotimpurile” e pură incantație, delicată demonstrație a triadei poundiene (phanopoeia/melopoeia/logopoeia): încărcarea cu sunet, proiectarea unei imagini vizuale asupra minții lectorului, invenția melodică, economia de cuvinte, durata relativă a silabelor, aprehensiunea intuitivă a organizării poetice ș.c.l. sunt aplicate ferm.
3.Harfa de mătase
Cărțile de poezie ale Ioanei Crăciunescu au fost, în epocă, just comentate de către cronicari literari redutabili precum Al. Piru, Lucian Raicu, Cornel Regman, Mircea Martin, Nicolae Manolescu, Cristian Livescu, Petru Poantă, Greta Tartler, Constanța Buzea, Victor Felea, Mihai Zamfir, Ion Negoițescu (acesta din urmă în volumul său „Scriitori contemporani” – n.n., I.P.B.).
Cum de profesie mi-s hermeneut și teoretician al literaturii, rămân pe aliniamentele mele fixate metodologic. Ideea poetică, poeta o descrie într-o metamorfoză arhetipală: „când ou, când larvă, când fluture”, grefată pe un erotikon ciclic (vezi „Mă iubește – te iubesc”, p. 18).
Discretul bacovianism, ușoara pecete a lui Mircea Ciobanu, influența unor Elena Ștefoi, Ileana Mălăncioiu, Denisa Comănescu sunt absorbite firesc într-o pastă lirică (și plasă întrețesută crispat – elegant – n.n., I.P.B.) de „adevăruri strivite în teascuri de risc”, de „tablouri celebre” pe care temerara poetă le renovează libertină, eroică, „cu capul în mâini tremurând” ori dimpotrivă donquijotându-și destinul, încercând să recupereze „manuscrisele orbului zburând peste câmp (fie el Homer, Borges ori Zahei Orbul – n.n., I.P.B.). Citez un monolog către Dumnezeu al personajului din „Periferie de odinioară” (de la pag. 27): „Doamne cât sunt de fericit, am câștigat războiul acestor iluzii, nici lancea nici platoșa, nici rosinanta nu pot să mă mai facă de râsul lumii!”.
Alteori poemul transcrie un „vals celest” reoriginalizat în viermele din coconul semiotic/semantic/metaforic, în „solstițiul de vară”: ”Un vierme mic și tandru se foia în cocon/ își construia încet o harpă de mătase/ (compunea deja în gând melodii simple și duioase). „Sentimentele firave se-nalță din noi precum iarba/…/ Ne terorizează explozia unui vis perfect”.
Efectiv, în fiecare poem al Ioanei Crăciunescu se poate depista un scenariu, un peisaj domestic ori cu gușteri sau marin, o masă copioasă, un joc suav; se pot sublima „vedeniile Mariei”; se pot schimba toate claviaturile; „stele magnetice, călăi în crinoline își așează pantofii la ușile raiului”, „o femeie în negru reconstruiește trecutul și așa mai departe”.
4.O poetă de prim rang
Chiar dacă „evenimentele se reiau și li se acordă alt spațiu în timp”, precizând că „timpul joacă un rol principal, se fardează egal privindu-se în ochii acelei femei”, „bărbatul proaspăt trezit din lanul închipuirii strigă spre piatra din sufletul poetei: „Dă-mi tone de cerneală simpatică să pot scrie tot ce-am visat”. Acest bărbat „își dezmiardă femeia abia învelită de surâsul iubirii”. Și dimpreună, „acoperiți de neștiință” ca în Edenul primordial, „goliciunea lor închipuită” ne luminează deopotrivă realul și imaginarul erotizat ca-n „studiile de iubire” ale lui José Ortega Y Gasset: proces mistic, incantație, extaz, „zâmbetul ca un fir de iarbă verde țâșnindu-le dintre dinți”, în „sălașul cel mai ascuns” unde se consumă „unirea” transfuzivă a cuplului evadamic, în care fiecare protagonist androginic își transferă în celălalt rădăcinile propriei ființe și trăiește, gândește, dorește, acționează, nu din el însuși, ci din celălalt, în „starea de grație” a facerii divine, echivalată cu beția, misticismul, îndrăgostirea, orgia sexuală, transa și levitația, leșinul izbăvitor, apoi suspinul eliberării, urmată și măcar o vreme de „orbirea care crește și umple cu arome încăperile”.
Concluzionând, Ioana Crăciunescu înclină spre elogiul adus îndrăgostirii „în salina unei lacrimi” sau „azvârlind în jar cuvinte negre și cărbuni”, ori declanșând vreun „ritual sacerdotal”, ca să alunge „duhurile înmulțite la colțurile casei”. Personajul ei, alteregoul ei, Maria Magdalena e figura transreligioasă care transmută lirica poetei în regim transmodernist. Capodopera „Caietului cu adnotări” este, fără îndoială, „Dimineață de iarnă”, poemă care-mi fixează definitiv afirmația că Ioana Crăciunescu e o poetă de prim rang a literaturii române contemporane. Dacă ar fi să-i găsesc un corespondent în poezia americană – acesta ar fi William Carlos Williams.
Ion Popescu Brădiceni
doctor în filologie, scriitor, cronicar literar
