-V.G. Sfinte Părinte Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop, cred că eşti un mijlocitor sfânt care te rogi neîncetat pentru cei care se îndreaptă către tine, iar, pentru aceasta, te rog, adu-mi la Tronul harului numele membrilor familiei mele, ale copiilor mei, ale soţiei mele, ale părinţilor mei, ale rudelor mele apropiate, ale prietenilor mei adevăraţi, ale tuturor celor pe care îi iubesc şi care au nevoie de aceeaşi protecţie pe care o cer şi eu!
-Sf. A. Dragul meu, pentru că duşmanul nu atacă doar individul, ci, încearcă să distrugă întreaga familie, încearcă să creeze dezbinare acolo unde era unitate, întotdeauna încearcă să semene discordia acolo unde domnea armonia, încearcă să-i pună pe unii împotriva altora prin neînţelegeri, bârfe, minciuni bine ticluite care par adevărate, manipulări subtile care subminează treptat încrederea, respectul şi iubirea, deci, acelea care menţin legăturile familiale puternice şi sănătoase!
-V.G. Sfântule, astăzi aş dori să vorbesc eu mai puţin, ca să te pot asculta mai mult!
-Sf. A. Eu, dacă ai venit la mine şi stau de vorbă cu tine, atunci ce îţi spun eu, aş vrea să şi faci! Eu nu am timp de pierdut. Dacă stau de vorbă cu voi, care mă căutaţi, vreau să se simtă ceva! Veniţi la mine, apoi mergeţi acasă şi lumea nu ştie că aţi fost la mine! Vreau să spună lumea: omul ăsta nu mai e ca până ieri! M-am săturat să tot aprind lumânările şi iar să cadă, iar să le aprind şi iar cad!
,,Dumnezeu vede cu ce preţ cauţi binele altora şi nu pe al tău”!
-V.G. Sunt îngrijorat, pentru că după-amiază, trebuie să merg la o şedinţă a Consiliului local al Primăriei Ţicleni pentru validarea unui titlu onorific!
-Sf. A. Dumnezeu vede cu ce preţ cauţi binele altora şi nu pe al tău!
-V.G. Întotdeauna am crezut că eşti un sfânt al rugăciunii pe care o am în suflet!
-Sf. A. Găseşti în rugăciune o seamă de cuvinte, răspuns la atâtea lacrimi… şi unele şi altele se adună la măsuţa Sfintei Spovedanii, unde Mila lui Dumnezeu străluceşte în ele, ca soarele în picurii de rouă! Strălucirile acelea, prinse din lacrimi, împreuna le dăm învăţături din vreme urmaşilor, în neam şi în neam, ca să nu mai orbecăiască şi ei în noaptea neştiinţei şi a lipsei de sfat, de unde vin toate relele care îi chinuiesc pe oameni, întunecă vremile şi cruntă pământul. Este şi o cale mai senină: trăirea învăţăturii creştine în toată adâncimea ei şi în toată sinceritatea noastră! Asta e singura cale sigură, asta e Cărarea, dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor!
-V.G. Cum se face că de la Dumnezeu vine începutul vieţii pământeşti şi tot de la Dumnezeu vine şi sfârşitul?
-Sf. A. De la început e bine să plecăm cu câteva lucruri ştiute şi anume că: toţi oamenii, fără deosebire, suntem în acelaşi timp şi fiii oamenilor şi fiii lui Dumnezeu (Ioan I, 12-13). Adică, după trup suntem făpturi pământeşti, iar după duh făpturi cereşti, care, însă, petrecem vremelnic în corturi pământeşti (II Corinteni 5, 1). De la Dumnezeu ieşim (I Ioan 5, 19), petrecem pe pământ o vreme şi iarăşi la Dumnezeu ne întoarcem! Fericit cine se întoarce s-ajungă iar Acasă, rotunjind ocolul!
-V.G. Dumnezeule, Doamne, ce cuvinte frumoase care îmi luminează sufletul!
-Sf. A. Aceasta e cărarea. Unii, însă, nu se mai întorc… Sunt cei ce ascultă de o vrajă vrăjmaşă, care îi scoate din cale şi-i încâlceşte în lume cu pofte pieritoare! Vraja aceea, a păcatului, cu vremea le slăbeşte mintea şi de aşa fel le-o întoarce, încât ajung să zică răului bine, şi binelui rău (Isaia 5,20), şi nu mai vor să se întoarcă! Vremea li se gată, puterea li se stinge şi aşa îi prinde noaptea (Ioan 9,4), adică, moartea, rămaşi rătăciţi de Dumnezeu şi neîntorşi Acasă!
,,Să nu așteptăm să ne trimită Dumnezeu pocăința prin necazuri de tot felul”!
-V.G. Care este preţul pocăinţei, cu formele şi limitele dragostei nemărturisite?
-Sf. A. E o întrebare subtilă, dar, lucrul care îi arde pe toți este pocăința pe care o trimite Dumnezeu, vrem sau nu vrem! De aceea este bine să ne pocăim de bunăvoie, să nu așteptăm să ne trimită Dumnezeu pocăința prin necazuri de tot felul, căci pricinile pentru care ne trimite Dumnezeu necazurile sunt păcatele noastre!
-V.G. Ca unui păcătos declarat, ce îmi poţi spune despre chemarea omului la pocăinţă?
-Sf. A. Şi cel mai rău om poate să se transforme într-un bun creștin, atunci când simte chemarea lui Dumnezeu la pocăință!
-V.G. Sfântul meu drag şi negrăit în cuvinte, în încheierea dialogului nostru, te rog să-mi spui o poveste adevărată!
-Sf. A. Dragul meu, la începutul primului război mondial, pe vârful unui munte, se afla cea mai temută închisoare. Nimeni nu reuşise să evadeze vreodată de acolo, iar, cei trimişi aici erau fie condamnaţi la moarte pentru crime sau jafuri deosebit de grave, fie ispăşeau o pedeapsă foarte mare. Deşi era atât de bine păzită, într-o seară un criminal a scăpat. Toată noaptea gardienii l-au hăituit cu câini, însă, spre dimineaţă, i-au pierdut urma într-o pădure. Fugarul, obosit după atâta goană, a văzut într-o poiană, o luminiţă la fereastra unei case. Desigur că acolo putea găsi ceva de mâncare şi haine. Cu disperare, a năvălit în odaia mică, unde o imagine cu totul neaşteptată îl ţintui în loc: o tânără femeie plângea lângă un copilaş micuţ, care, de asemenea, scâncea. Pe masa goală, un rest de lumânare lăsa în mica încăpere o lumină slabă, în care se vedea, totuşi, chipul palid şi slăbit al femeii. Parcă trezit dintr-un coşmar, evadatul o îndemnă pe tânăra mamă să nu se sperie, se aşeză alături şi o întrebă, ce probleme o fac atât de nefericită. Aceasta, printre lacrimi, i-a răspuns că soţul ei a murit pe front, că nu mai are nici un ban şi că, de foame şi frig, copilaşul s-a îmbolnăvit. ,,Lasă, femeie, îi spuse puşcăriaşul, o să te ajut eu! Nu vreau să furi pentru mine şi nici să sufere cineva nu doresc! Nu-ţi face griji, nu va suferi nimeni”, i-a răspuns evadatul şi a luat-o pe femeie cu el. Când au ajuns împreună în faţa poliţiei, aceasta l-a întrebat mirată: ,,Ce faci”?, după care el i-a răspuns: ,,Lasă, ţi-am spus că n-o să sufere nimeni! Vino!”. Şi intrând cu ea în clădirea poliţiei, omul s-a predat, iar când şeful poliţiei a venit să vadă cu ochii lui dacă periculosul puşcăriaş este, în sfârşit, prins, acesta îi spuse comandantului: ,,Femeia aceasta m-a găsit în casa ei, când încercam să fur câte ceva şi m-a adus aici. Dă-i recompensa pusă pe capul meu, o merită”! Şi, cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recompensă foarte mare, deoarece puţini credeau că cineva l-ar putea prinde şi preda pe criminal. Bucuros că îl avea acum prizonier, şeful poliţiei a plătit imediat femeii suma enormă, după care l-a trimis pe fugar înapoi la închisoare, sub pază strictă. Dar, după câteva zile, femeia, cerând o audienţă la directorul puşcăriei, i-a povestit acestuia totul, aşa cum se întâmplase cu adevărat. Uimit de bunătatea deţinutului său, cu ocazia Sfântului Crăciun ce se apropia, directorul l-a graţiat, căci era obiceiul ca, o dată pe an, să fie eliberat pușcăriașul care s-a purtat cel mai bine. În acest fel, timpul ne-a dovedit că omul acela se schimbase cu adevărat, căci niciodată nu a mai făcut ceva rău!
-V.G. Doamne, Sfinte, sunt uimit de povestea aceasta!
-Sf. A. Este pilda pe care am spus-o într-o cuvântare ținută la o slujbă din 21 februarie 1942 şi pe care o puteţi găsi în lucrarea «Despre durerile oamenilor».
Profesor dr. Vasile GOGONEA,
Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, Filiala «Jean Bărbulescu» Gorj-Mehedinţi
