Astăzi, în ultima zi a lunii iunie, în calendarul bisericii noastre dreptmăritoare sărbătorim «Soborul Sfinţilor 12 Apostoli», cărora Domnul Iisus le spune: „Pe toate câte le veţi cere, rugându-vă cu credinţă, le veţi primi” (Matei 21, 22), iar, a te ruga cu încredere înseamnă a avea inima şi puritatea unui copil care se lasă cu totul în seama celui ce l-a născut şi a te ruga cu nădejde înseamnă a avea convingerea că Înţelepciunea divină îţi va răspunde cum cunoaşte ea că poţi fi ajutat mai bine şi mai folositor. Uneori, răspunsul Tatălui ceresc poate să nu ne convină sau rezultatul rugăciunii poate să fie contrar la ceea ce am cerut cu ardoare, dar, cu toate acestea, cu Dumnezeu Cel Preaânalt, niciodată nu suntem în descurajare. Un scriitor bisericesc mărturiseşte: „Am cerut lui Dumnezeu putere să muncesc; El m-a făcut slab ca să învăţ a mă supune. I-am cerut sănătate să pot isprăvi multe; mi s-a dat boala ca să împlinesc lucruri mai bune. M-am rugat pentru bogăţii, să fiu fericit; mi s-a dat sărăcia ca să rămân înţelept. Am cerut să fiu lăudat de oameni; am devenit umil ca să simt nevoia ajutorului lui Dumnezeu”, ca dovadă că în viaţa celor 12 Apostoli, rugăciunea bine făcută săvârşeşte minuni şi ea coboară pe Dumnezeu în mijlocul nostru şi înalţă sufletul credinciosului către El.
„Dumnezeu nu e departe de fiecare din noi, că noi în El trăim şi ne mişcăm şi suntem” (Fapte 17, 27-28).
Pentru cei 12 Apostoli, învăţătura Domnului Iisus devine o minune pe care o putem săvârşi zilnic, plecând genunchii, împreunând mâinile şi înălţând privirea şi cugetul spre Domnul. Fără legătura continuă cu Dumnezeu, prin rugăciune, viaţa credinciosului îşi pierde dinamismul, frumuseţea şi prospeţimea lăuntrică, făcându-şi loc în ea lâncezeala, trândăvia şi chiar moleşeala sau Akedia. Prin Botez, creştinul are în el «Împărăţia lui Dumnezeu» (Luca 17, 21), cum adevereşte Mântuitorul, fiindcă întreaga noastră viaţă se desfăşoară în mediul umplut de prezenţa lui Dumnezeu, cum spune Apostolul: „Dumnezeu nu e departe de fiecare din noi, că noi în El trăim şi ne mişcăm şi suntem” (Fapte 17, 27-28). Cu nesaţ, omul trebuie să absoarbă mereu lumina din prezenţa lui Dumnezeu, ca astfel, să poată desluşi permanent fiinţa sa, eliminând otrava păcatului şi hrănind virtuţile. Acest proces de continuă iluminare este rugăciunea care, după expresia Sfântului Pahomie, „este hrănitoarea tuturor virtuţilor”, mai ales că la îndemâna fiecărui creştin, cât de simplu sau cât de învăţat, stă rugăciunea cea mai scurtă care s-a format în decursul vremii şi prin care Sfinţii Apostoli au atins desăvârşirea sfinţeniei. Către Mântuitorul, e bine să se rostească în gând cuvintele celor 12 Apostoli prin «Rugăciunea Inimii»: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, iar, către Maica Domnului: „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, apoi, către Îngerii şi către «Soborul Sfinţilor 12 Apostoli»: „Toate Puterile cereşti şi toţi Sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul”, deoarece, creştinii vremurilor de demult obişnuiau să rostească aceste rugăciuni scurte, fiind astfel în dialog statornic şi iubitor cu Cel de Sus. După cum arată Sfântul Vasile cel Mare „În urma necurmatei şi curatei aduceri aminte de Dumnezeu, se întipăreşte în sufletul nostru amintirea Lui ca o pecete de-a pururi neştearsă, se imprimă numele lui Iisus Hristos şi astfel, dobândim dragoste de Dumnezeu şi imboldul de a împlini poruncile Lui”, iar, dacă cineva se roagă, înseamnă că-şi face timp pentru Dumnezeu, Îi face loc în inima şi în casa sa, recunoaşte în El suprema valoare, singurul Care, în această lume a nebuniei programate, poate să ne ajute şi să rezolve toate problemele noastre. Într-o zi, a fost adus un copil bolnav la casa unei sclave creştine din Liberia, care le-a spus părinţilor lui că nu ştie despre vreun leac pământesc, dar este convinsă că Dumnezeul pe Care-L cinsteşte ea, poate reda sănătatea chiar şi acelora care şi-au pierdut orice speranţă de a mai trăi. Şi, după ce a aşezat copilul pe patul ei, a îngenuncheat şi a început să se roage la capul lui în numele lui Iisus Hristos, iar, după câteva clipe, copilul se însănătoşi, iar evlavioasa sclavă l-a dat mamei sale. Nu ne îndoim de această minune, pentru că Iisus ne spune: „Cereţi şi vi se va da” (Matei (7, 7). În ziua «Soborului Sfinţilor 12 Apostoli», să avem certitudinea că rugându-ne cu credinţă, devenim şi mai buni, mai înţelegători, mai umani, deoarece, gândurile curate înalţă inimile, sufletele se purifică şi o binefăcătoare pace se aşează între noi.
„Toate Puterile cereşti şi toţi Sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul”!
După Sărbătoarea «Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel», această zi binecuvântată a «Soborului Sfinţilor 12 Apostoli», ne demonstrează că prin rugăciune, dobândim ajutorul lui Dumnezeu, Care alungă duhurile rele şi risipeşte gândurile necurate, iar, când ne întâlnim cu Dumnezeu, bolile ni se vindecă şi păcatele ne sunt iertate. Rugându-ne mereu, avem posibilitatea să primim de la Dumnezeu nenumărate daruri şi binecuvântări. Dacă stelele şi planetele în rotirea lor, cântă lui Dumnezeu o muzică cerească, se cade şi nouă să-I înălţăm Celui Ce ne-a zidit şi ne-a mântuit cântare de laudă şi de mulţumire şi să ne întâlnim cu El într-o rugăciune continuă. Întâlnirea cu Dumnezeu ne oferă clipe de mângâiere cerească şi bucurie sfântă, încât vom simţi nevoia să-I strigăm ca Fericitul Augustin: „Tu ai răspândit mireasmă şi am respirat şi suspin după Tine. Te-am gustat şi mi-e foame şi sete. M-ai atins şi ard de dorinţă după pacea Ta!”, pentru că în felul acesta, rugăciunea va deveni marea respiraţie a sufletului nostru şi va fi ca un minunat catalizator, ca un medicament care face să se liniştească durerile şi necazurile şi lipsurile vieţii cotidiene. Iar, dacă ne plecăm genunchii la rugăciune, vom simţi că ne ridicăm la cea mai nobilă demnitate, că ne facem părtaşi la cele mai nebănuite puteri şi că trăim realitatea că nu suntem singuri în această lume! Atunci când avem certitudinea că Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă în Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinarea, să ne rugăm lui Dumnezeu fără frică și cutremur, iar, dacă intrăm în biserică şovăielnici, cu nepăsare și răutate în inimă, dacă citim Sfânta Scriptură cu mândrie și cu duh de iscodire, toate ne sunt spre păcat, căci ne lipsesc cele două virtuți de bază pe care le-au subliniat Sfinţii 12 Apostoli: credința tare și smerenia. Şi aceeași osândă ne așteaptă, dacă ne apropiem de Trupul și Sângele lui Hristos nevrednici, nepocăiți, cu păcate nespovedite, certați cu aproapele nostru sau cu canonul neîmplinit. Trebuie să înțelegem că, în sine, credinţa omului nu este niciodată suficientă în fața lui Dumnezeu. Vorbim despre rugăciune, despre puterea credinței, dar să știm că noi suntem limitați. Întotdeauna, între ceea ce putem noi să realizăm și deplinătatea împlinirii rămâne un gol, iar acest gol este umplut de Dumnezeu prin «Soborului Sfinţilor 12 Apostoli», mai ales că acest act de a umple această diferență, trebuie neapărat să ne ajute să ajungem la plinire prin ceea ce se numește har. Dumnezeu se comportă ca un Împărat Care e foarte bogat, dar și foarte generos. De aceea, în „Cred, Doamne, ajută necredinței mele”, pe de o parte este vorba de expresia credinței, iar, pe de altă parte, de expresia corectă a conștiinței, deoarece credința ta de om nu este niciodată suficientă ca să umple măsura de sus și numai Dumnezeu este Acela care ți-o umple. Când ajunge un om ca să Se minuneze Dumnezeu de el, atunci se poate numi un om adevărat, desprins din învăţăturile «Soborului Sfinţilor 12 Apostoli», propovăduitorii învăţăturilor Domnului.
Profesor dr. Vasile GOGONEA
